post-partum, de cinci ori depresie nervoasă post-partum. De fapt, de patru ori, fiindcă doi erau gemeni. De fapt, de cinci ori, dacă punem la socoteală şi deprimarea de după naşterea mea. Şi cu toate astea o chestie bună tot v-a ieşit din toată aiureala asta, nepreţuită Netanie, oraşul cel mai tulburător de pe lume, pentru că dacă n-ar fi vampirii mei cei cu dinţi de lapte, nu există, nu există să fi venit aici în seara asta pentru cei şapte sute cincizeci de şekeli pe care Ioav mi-i plăteşte fără chitanţă şi fără un cuvînt bun. Aşa că haideţi!, fraţilor, scumpii mei, hai să facem chef în seara asta, s-o facem lată de tot, aplauze pentru Netania, regina oraşelor!

Spectatorii aplaudă puţin zăpăciţi de întorsătura pe care o iau lucrurile, dar se lasă furaţi de răcnetele inimoase şi de surîsul dulce care-i luminează deodată faţa şi o schimbă cu totul. Expresia chinuită dispare, amară şi batjocoritoare, şi ca printr-un flash de aparat fotografic apare o faţă de intelectual cu o expresie plăcută şi fină, aproape gingaşă, care n-are şi nici nu poate să aibă vreo legătură cu ce trăncăneşte el aici.

Iar el, neîndoielnic, se delectează cu zăpăceala pe care o provoacă. Se răsuceşte încetişor pe un picior ca un braţ de compas şi, cînd se întoarce din cercul făcut, faţa îi e din nou schimonosită şi amară: Primiţi o înştiinţare festivă, Netania, n-o să credeţi ce baftă a căzut pe voi, pentru că azi, douăzeci august exact, e din întîmplare şi ziua mea de naştere, mulţumesc, mulţumesc din inimă, îşi înclină capul cu modestie, da, azi se împlinesc cincizeci şi şapte de ani de cînd lumea a devenit un loc niţel mai rău de trăit, mulţumesc, sufletelor. Îşi leagănă bucile de-a curmezişul scenei şi-şi face vînt cu un evantai imaginar. E frumos din partea voastră, zău că nu trebuia, exageraţi, cecurile lăsaţi-le în cutie la ieşire, bancnote mi se pot lipi de piept la sfîrşitul spectacolului, cupoanele de sex apropiaţi-vă acum şi puneţi-mi-le în mînă…

Ici-colo oamenii ridică spre el paharul. O gaşcă din cîteva perechi intră făcînd mare gălăgie – bărbaţii aplaudă din mers şi se aşază la mesele de lîngă ceea ce cîndva a fost un bar. Îşi flutură spre el mîinile în chip de salut, iar femeile chiar îl cheamă pe nume. El îşi mijeşte ochii, le răspunde tuturor cu un gest şovăielnic de miop. Îşi întoarce întruna faţa către masa mea de la capătul sălii. Din clipa în care a intrat în scenă îmi caută privirea. Nu sînt în stare să-l privesc în ochi. Nu-mi prieşte atmosfera de aici. Nu-mi face bine aerul pe care-l respiră el.

— Cine de aici din sală a trecut de cinzeci şi şapte de ani să ridice mîna! Sînt ridicate cîteva mîini. El le cercetează şi încuviinţează din cap cu uimire: Foarte impresionant, Netania! Sînteţi de-o longevitate fabuloasă! Nu, nu-i simplu s-ajungi la vîrsta asta la voi, a? Ioav, aprinde lumina în sală, să vedem… Am spus cinzeci şi şapte, doamnă, nu şaptezeci şi cinci… Un moment, neamule, unul cîte unul, e aici destul Dovală pentru toţi, da, masa patru, ce-ai spus? Şi matale ai cinzeci şi şapte? Chiar opt? Uimitor! Profund! Ai luat-o înaintea vremii tale! Şi cînd se-ntîmplă asta, ai spus? Mîine? La mulţi ani, şi cum te cheamă? Cum? Mai spune o dată! Pus – Puskás? Rîzi de mine? Ăsta e numele tău sau ăsta e cursul pe care l-ai urmat la armată? Wow! frate, te-au aranjat bine părinţii tăi, a?

Omul cu numele de Puskás rîde din toată inima. Grăsuna lui nevastă se reazemă de el, îi mîngîie chelia cu mişcări rotunde.

— Şi cucoana de lîngă tine, frate, aia care-şi marchează pe tine teritoriul, ea e doamna Puskás? Fii tare, fratele meu… Nu, pentru că tu, desigur, ai sperat că „Puskás“ e ultima lovitură pe care ţi-a administrat-o soarta, a? N-aveai decît trei ani cînd ai realizat ce ţi-au făcut părinţii – păşeşte încet pe toată suprafaţa scenei, cîntă la o vioară invizibilă –, şedeai singur şi părăsit într-un colţ al grădiniţei, ronţăiai ceapa pe care ţi-o pusese maică-ta în geantă, te uitai la copiii care se jucau împreună şi ţi-ai spus în sinea ta – curaj, Puskás, trăsnetul nu izbeşte de două ori în acelaşi loc… Surprise! El a izbit totuşi de două ori! Bună seară, doamnă Puskás! Spune-mi, drăguţă, îţi trece cumva prin cap să ne faci părtaşi, aşa, ca-ntre prieteni, şi să ne povesteşti ce surpriză poznaşă îi pregăteşti lui bărbatu-tău pentru aniversare? Nu, pentru că eu mă uit la dumneata şi ştiu, ştiu pertinamente, ce-ţi trece acum prin cap, „pentru că e ziua ta de naştere, Puskásul meu iubit, am să te las în noaptea care vine, dar atîta-ţi trebuie să-ncerci să faci ce-ai încercat să-mi faci pe 10 iulie 1986!“. Publicul rîde, şi chiar şi doamna respectivă se zvîrcoleşte într-un hohot de rîs care vine valuri-valuri pe faţa ei. Spune-mi acum, doamnă Puskás – îşi coboară glasul pînă la şoaptă –, între noi fie vorba, matale chiar crezi că şiragurile şi lănţugurile astea pe care le porţi pot să-ţi ascundă toate bărbiile? Nu, acum serios, ţi se pare corect pe vremuri ca astea de strîns cureaua, cînd sînt în ţară o sumedenie de perechi tinere care trebuie să se declare mulţumite cu cîte-o singură bărbie – se mîngîie pe propria bărbie, care e retrasă, care e, de fapt, inexistentă, care îi împrumută cîteodată o înfăţişare de rozător speriat – şi matale cu bunăstarea matale îţi permiţi două, o clipă: trei! Doamnă, numai din pielea ăsteia cei fără locuinţă ar putea face încă un rînd de corturi de protest pe bulevardul Rotschild!

Rîsete ici-colo printre spectatori. Zîmbetul de pe buzele doamnei e