care vin a fost locul unor măceluri nesăbuite. Am văzut eu însumi cum propriii mei compatrioţi, mândri la vremea aceea că stârpeau răul din lume, au aruncat nişte şcolăriţe în apă clocotită dintr-un castel de apă.

Faptul era adevărat. Billy văzuse la Dresda cadavrele acestor fete.

- Iar când am fost în lagăr, noaptea aprin-deam luminări făcute din grăsimea unor fiinţe umane măcelărite de fraţii şi taţii acestor şcolăriţe din Dresda puse la fiert. E clar că pământenii sunt spaima Universului! Şi dacă până în prezent Pământul n-a fost un pericol pentru celelalte planete, în scurt timp aşa va fi. Aşadar, dezvăluiţi-mi secretul ca să-1 pot duce cu mine pe Pământ şi să salvez omenirea: Cum poate domni pacea pe o planetă?

Billy simţea că vorbise cu înflăcărare. De aceea rămase surprins când îi văzu pe tralfa-madorieni că-şi fac minutele pumn ca să-şi acopere ochii. Ştia din experienţa de până atunci ce însemna un asemenea gest: că vorbea tâmpenii.

- Nu vă supăraţi, puteţi să-mi spuneţi şi mie, se adresă el, mult mai dezumflat, ghidului, care au fost de data asta tâmpeniile?

- Noi ştim cum se sfârşeşte Universul, îl lămuri ghidul, şi Pământul n-are nici un amestec în treaba asta, exceptând doar faptul că şi el o să fie lichidat.

- Dar cum... cum se va sfârşi Universul? se miră Billy.

- Noi îl vom arunca în aer tot făcând experienţe cu noi forme de combustibil pentru farfuriile zburătoare. Un pilot de încercare tralfamadorian va apăsa pe un starter şi întreg Universul va dispărea.

Aşa merg lucrurile.

- Dacă ştiţi toate astea, zise Billy, de ce nu căutaţi un mod de-a preveni catastrofa? Nu-1 puteţi împiedica pe pilot să apese pe buton?

- A apăsat dintotdeauna şi va apăsa mereu. Noi l-am lăsat dintotdeauna şi-1 vom lăsa mereu. Clipă este structurată exact în modul acesta.

- Atunci... ezită Billy, presupun că şi ideea de-a pune capăt războaielor pe Pământ este tot o prostie.

- Bineînţeles.

- Cu toate acestea, pe planeta voastră domneşte pacea.

- Astăzi da. Însă în alte zile avem şi noi războaie la fel de crâncene ca acelea pe care le-aţi văzut sau despre care aţi citit. Iar noi nu putem interveni cu nimic, prin urmare pur şi simplu refuzăm să le privim. Le ignorăm total. Ne petrecem eternitatea contemplând momentele plăcute - ca de pildă astăzi, aici, la grădina zoologică. Nu-i ăsta un moment plăcut?

- Este.

- Dacă ar depune un efort mai mare, şi pământenii ar putea învăţa de la noi un lucru: să nu dea atenţie clipelor rele şi să se concentreze doar asupra celor bune.

- Hîm, făcu Billy Pilgrim.

În seara aceea, la puţină vreme după ce îl fură somnul, Billy călători din nou în timp spre un alt moment, deosebit de plăcut: noaptea nunţii sale cu Valencia, fosta domnişoară Merble. Ieşise din spital de şase luni. Se simţea foarte bine. Între timp absolvise Şcoala de optometrie din Uium - al treilea din patruzeci şi şapte.

Acum se afla în pat cu Valencia, la Cape Ann, Massachusetts, într-un apartament încântător construit chiar unde se sfârşea cheiul. Dincolo de întinderea apei se vedeau luminile din Gloucester. Billy era deasupra Valenciei; făceau dragoste. Una dintre consecinţele acestei activităţi avea să fie naşterea lui Robert Pilgrim, care în liceu va constitui o adevărată problemă, dar care se va da pe brazdă mai târziu, ca membru al faimoaselor Berete Verzi.

Valencia nu călătorea în timp, avea în schimb o imaginaţie foarte vie. În vreme ce Billy se străduia s-o facă fericită, ea îşi închipuia că era o femeie celebră din paginile istoriei. Era regina Elisabeta I a Angliei, iar Billy, după toate probabilităţile, era Cristofor Columb.

Billy scoase un sunet slab, de balama ruginită. Tocmai îşi golise sămânţă în pântecele Valenciei, aducându-şi astfel partea lui de contribuţie la confecţionarea Beretei Verzi. Bineînţeles, după teoria tralfamadorienilor, Bereta Verde urma să aibă în total şapte părinţi.

Billy îşi reluă acum locul lângă Valencia, dar faţa extaziată a imensei lui soţii nu-şi schimbă expresia. El se lungi pe marginea saltelei cu mâinile sub cap. Acum era bogat. Fusese recompensat pentru că se însurase cu o fată pe care nici un om în toate minţile n-ar fi luat-o. Socrul lui îi dăruise un automobil Buick Roadmaster, nou-nouţ, o casă complet automatizată şi îl numise director la cea mai prosperă filială a firmei sale, filiala din Uium, unde Billy se putea aştepta la un câştig de cel puţin treizeci de mii de dolari pe an. Nu era deloc rău. Tatăl lui fusese simplu frizer.

Vorba maică-şi: „Noi, Pilgrimii, ştim să ne croim drumul în lume".

Luna de miere se scurse învăluită în misterele plăcute şi neplăcute ale unei veri târzii din Noua Anglie. Apartamentul îndrăgostiţilor avea un perete romantic, numai uşi cu canaturi de sticlă. Uşile dădeau spre un balcon, dincolo de care se întindea portul slinos.

Un trauler verde cu portocaliu, negru în întunericul nopţii, trecu bolborosind şi răpăind pe lângă balconul lor, la nici zece metri de patul nupţial. Se îndrepta spre mare numai cu farurile aprinse. Cala lui goală era ca o cutie de rezonanţă care amplifică şi îngroşa cântecul motoarelor. Cheiul începu şi el să cânte acelaşi cântec şi în cele din urmă şi tăblia de la căpătâiul mirilor se porni pe cântat. Şi continuă să cânte mult timp după ce traulerul se pierdu în larg.

- Îţi mulţumesc, spuse în sfârşit Valencia. Tăblia de la capul patului cânta ca un cor de ţânţari.

- N-ai pentru ce.

- Mi-a plăcut.

Apoi ea începu să plângă.

- Ce s-a întâmplat?

- Sunt aşa de fericită.

- Foarte bine.

- Credeam că n-o să mă ia nimeni de nevastă.

- Hîm, făcu Billy Pilgrim.

- O să slăbesc numai de dragul tău, continuă ea.

- Ce?

- O să ţin regim. O să mă fac frumoasă pentru tine.

- Mie îmi placi aşa cum eşti.

- Vorbeşti serios ?

- Foarte serios, o asigură Billy Pilgrim.

În călătoriile lui prin timp el văzuse o bună parte din căsnicia lor şi ştia că va fi cel puţin suportabilă până la sfârşit.

Acum, prin dreptul patului nupţial, trecea un iaht mare numit Şeherezada. Cântecul motoarelor era ca un sunet estompat de orgă. Pe vas ardeau toate luminile.

Doi tineri frumoşi, un