– Ăla e frate-tău, mă?

– Da, răspunse Niculae.

– De ce mama voastră băgaţi caii în ovăz? întrebă pândarul surd.

– Nene, să nu dai în mine, eu sunt cu oile! strigă Niculae speriat.

Pândarul însă n-avea urechi pentru spaima lui; se apropie, schimbă măciuca în aceeaşi mână cu puşca şi fără alte cuvinte îi plesni lui Niculae o palmă lată, gata să-l arunce la pământ.

– De ce dai, mă, nene, ce ţi-am făcut eu? strigă Niculae îngrozit.

– E frate-tău, ai! Şi nu vrei să spui! zise pândarul.

– Ba ţi-am spus! ţipă Niculae scos din sărite.

– Am să-ţi iau oile la obor, ameninţă pândarul şi îl apucă pe Niculae de cap, îl ridică mult în sus şi dădu cu el de pământ. Am să te omor, fir-ar mă-ta a dracului! Şi apucă măciuca de cap şi cu coada ei începu să-l lovească pe băiat peste spate.

– Achime, săi că mă omoară! urlă Niculae.

– Vino încoace şi tu, îl chemă şi pândarul pe Achim, continuând să-i care lui Niculae la ciomege.

– Aaa!... aaa!... aaa!... urla Niculae cu un glas înnebunit de groază. Aaaa! aaa! Mă omoară! Aaa!...

Achim întoarse caii.

– Şi ce crezi, mă, că nu viu? strigă el.

Pândarul se uită la el nepăsător, dar când văzu că Achim se apropie, îl lăsă pe Niculae şi puse mâna pe puşcă. În aceeaşi clipă Achim sări de pe cai în plină goană, se făcu mic la pământ, apoi deodată ţâşni în sus, repezindu-se spre pândar şi urlând ca o fiară:

– Trage, mă... pe mă-ta de câine! Trage dacă ai curaj!

Pândarul îngălbeni la auzul urletului; trase, dar încă mai dinainte Achim se lăsase pe vine şi ţâşnise apoi în urma împuşcăturii. Avea ochii holbaţi. Cu măciuca ridicată el se repezi asupra pândarului, se opinti din răsputeri şi-şi trimise lovitura drept în cap... Paznicul abia avu timp să sprijine cu puşca. Achim îl lovi a doua, a treia şi a patra oară, nişte lovituri iuţi şi cumplite, care dacă l-ar fi nimerit pe pândar, nu i-ar fi trebuit mai mult. Dar el îşi apăra bine capul cu puşca. Loviturile curgeau mereu, din ce în ce mai furioase şi ţintind numai creştetul capului. Speriat, pândarul aruncă deodată puşca şi se repezi în flăcău cu mâinile goale. Achim sări înapoi şi-şi repezi măciuca în capul lui. Pândarul sprijini cu mâna, scoţând în acelaşi timp un urlet, apoi puse mâna pe Achim şi cu un pumn îl trânti la pământ. Se aruncă peste el, îi încalecă pieptul şi începu să-l izbească peste gură cu pumnii, scrâşnind şi înjurând înspăimântător.

Niculae, care tot timpul se uitase fascinat la cei doi, deodată se trezi şi înfiorat plăcut de ceva care nu mai simţise niciodată, se repezi şi apucă o măciucă de jos. O ridică drept în sus şi-i dădu drumul cu sete, cu toată puterea, în tidva pândarului. Acesta rămase o clipă nemişcat deasupra lui Achim, apoi scoase un urlet ca de lup şi se ridică în picioare. Niculae ridică iar măciuca, fulgerat de un gând înfricoşător: „Mă omoară”. Îl izbi iarăşi ţintind capul. Pândarul se apără, sprijini cu mâna, apucând chiar capul măciucii în palmă, dar mai mult nu putu, se clătină şi se lungi ca un sac. Achim sări în sus, puse mâna pe o măciucă şi ca turbat începu să lovească în omul căzut, cu o furie care pe Niculae iarăşi îl înfricoşa.

– Achime, îl omori! strigă el cuprins abia acum de o adevărată groază.

– Păi asta şi vreau, să-l omor, scrâşni Achim.

Niculae se repezi la el şi îl împinse în lături. Achim se opri câtva timp, parcă neînţelegând ce se întâmplă; apoi începu deodată să râdă batjocoritor:

– Mâine când ai să vii iar cu oile, te prinde şi toată viaţa nu mai eşti om, zise el, punând iarăşi mâna pe măciucă.

De astă dată el începu să-l bată pe cel de jos parcă cu un gând anumit: nu să-l omoare sau să-l schilodească pe pândar, ci să-i piseze doar trupul, să-l facă să zacă în pat cel puţin câteva luni de zile.

După ce osteni, îl chemă pe Niculae şi amândoi apucară pe paznic de câte un picior, târându-l cu spinarea de pământ, îl traseră pe moşia pe care o păzea şi îl duseră drept în mijlocul ovăzului. Achim îi luă apoi cornul şi-l sparse cu piciorul, scrâşnind:

– Na, mai sună şi acum... Şi uite-al dracului cu ce e încălţat... Tragi cu puşca, ai? Vreai să mă împuşti, ai? Dai în ăsta micu, ai?!

Achim se întoarse pe pârloagă, ridică puşca omului şi-o izbi cu ţeava de piatra de hotar. Avea două ţevi. Săriră amândouă ca nişte ţurloaie, ca nişte fluiere.

– Hai, Niculae! zise Achim, aruncând puşca sfărâmată şi măciuca pândarului departe în ovăz. Hai în Frunzari că nu pot să stau cu ăsta aici...

– Treci tu cu caii înainte şi s-o opreşti pe Bisisica, se rugă Niculae, mânând oile şchiopătând.

Achim sări în spinarea calului şi-o luă înainte de-a lungul drumului de hotar. Niculae porni în urma lui şi îl rugă să meargă mai încet. Bisisica nu putea s-o ia la goană din pricina cailor, dar încerca totuşi să ocolească pe lângă ei şi s-o ia înainte.

– Păzea, Achime! striga atunci Niculae. Dă-i una în cap Bisisicnii!

Achim se răsucea pe cal şi plesnea oaia cu coada măciucii, spre satisfacţia lui Niculae, care exclama de fiecare dată:

– Aha! Nu mai fugi? Mai fugi şi acum dacă mai poţi, belite-ar câinii!

Achim petrecu un picior pe după coama calului şi de bucuros ce era, stăpânit pesemne mereu de gândul că în curând avea să plece în marele oraş, gând mai puternic decât orice bătaie şi orice primejdie, începu să cânte: avea însă un glas fals, care putea să supere chiar şi caii, iar cuvintele care îi ieşeau din gât n-aveau nici o legătură cu ceea ce simţea el în clipa aceea:

Pentru tine Mărioară

Mi-am lăsat calul să moară măăăăă!

XVIII

Moromete ieşise din curte şi plecase spre fierăria lui Iocan să dea zimţi celor două