Fierăria lui Iocan era aşezată la o răspântie de uliţi. Părinţii fierarului fuseseră lăutari, dar Iocan era un băiat urât – avea o buză peste măsură de groasă şi lăsată în jos – şi chiar dacă ar fi izbutit să înveţe să scârţâie la vioară, tot n-ar fi făcut nimic, fiindcă n-avea deloc glas.

Tatăl său îl dădu atunci la o şcoală de meserii. Iocan-bătrânul – tot Iocan îl chema şi pe el – era un ţigan înstărit. Îşi cumpărase chiar şi câteva pogoane, deşi câştiga destul cu taraful său. Iocan-fiul stătu trei ani la şcoală şi nu mai vru să-l urmeze şi pe al patrulea, să ia diploma. Deschise încă de tânăr un atelier de fierărie şi începu să lucreze. Oamenii nu prea veneau la el, erau alţi fierari şi potcovari bătrâni care nu învăţaseră meseria la şcoală.

Iocan nu se dădu însă bătut. În al doilea an, un om nevoiaş veni la el şi-l întrebă: „Mă, Iocane, tu ştii să faci căruţe? De trei ani de zile de când mă căznesc să înjghebez ceva şi nu pot. Alde ‘oţii ăştia îmi cer trei mii de lei. Am obezile, loitrele, toată lemnăria! Mi-o faci?” „Nea cutare, ţi-o fac cu două mii de lei. Adu lemnăria şi dacă nu ţi-o plăcea, vorba ăluia, să nu dai nici un ban.” Căruţa făcută de Iocan a stârnit uimirea oamenilor. Era frumoasă ca o trăsură şi nu le venea să creadă că tânărul buzat ar fi fost în stare s-o facă şi mai ales aşa de ieftin.

Chiar în anul al doilea, Iocan a trebuit să-şi caute un ajutor. După doi ani a mai căutat alt ajutor. O dată cu însurătoarea, Iocan dărâmă atelierul până la temelii, ridică altul de cinci ori mai mare, cumpără foale uriaşe, cum nu avea nimeni dintre fierarii vechi din comună, şi, mai ales, înlocui nicovalele şi baroasele cu unele mari şi piuitoare care se auzeau până departe.

După cinci ani, Iocan îşi cumpără o maşină de treierat şi îşi făcu o casă nouă. Cu toate că se îmbogăţise, Iocan lucra mereu cu aceeaşi putere ca la început. Buza lui se făcuse şi mai groasă şi el însuşi se îngroşase de două ori cât era înainte. Avea un piept ca de bou şi nişte muşchi la braţe, înfricoşători. Se scula cu noaptea în cap şi începea să lucreze cu sete. O căruţă făcută de el nu se mai desfăcea până nu se rupea lemnul. O osie ruptă, fiartă în atelierul lui, ţinea mai mult decât una nouă.

După o vreme, începu să primească comenzi şi de prin alte sate. Cu toate acestea, el nu părăsi lucrul mărunt; potcovitul cailor, fierberea unei osii, belciugăriile. Avea doi lucrători buni şi trei ucenici. Iocan mai păstrase însă şi obiceiul vechi de lucru, adică acela de a-l pune pe omul căruia îi dregea ceva să-i dea cu barosul. Făcuse patru copii şi cu toată averea strânsă, îi ţinea tot cu burţile goale şi desculţi, nu i se părea că trebuie altfel. „Ţiganul tot ţigan”, observase Moromete. Moromete nu avea însă întru totul dreptate, pentru că atunci când la doi dintre copii le veni timpul de şcoală, Iocan îi îmbrăcă frumos, cu haine ca la oraş şi cu încălţăminte bună.

Ceea ce nu ştiau însă oamenii era că rareori lipsea de la masa lui Iocan puiul fript cu usturoi şi pâinea albă şi proaspătă ca untul. Totuşi de vreo câţiva ani încoace, Iocan nu prea mai lucra cu atâta râvnă, se îngrăşase şi mai mult şi mai ales începuse să facă politică. Se înfierbânta, vorbea mult şi câteodată uita fierul sub foale şi ameninţa cu cleştele înroşit pe adversarii săi politici. Fierarul fusese la început averescan, apoi votase pentru P.N.Ţ.-Mihalache şi după asasinarea lui Duca de către legionari devenise liberal fracţionist, ca şi Moromete (nimeni nu ştia ce legături făceau ei între asasinarea primului ministru şi fracţiunea brătienistă).

Fierarul se bucura de multă consideraţie mai ales când îi ruşina pe şcolari întrebându-i care e legea lui Arhimede. Când se ducea la Piteşti sau la Roşiori să cumpere fier, se întorcea cu fel de fel de cărţi pe care le citea din scoarţă până în scoarţă, cărţi cu titluri ciudate, care zăpăceau oamenii: Progres? Există Dumnezeu? sau Niţă Pitpalac la Karlsbad.

În faţa fierăriei se afla o poiană mare cu pământul bătătorit, plină de caiele rupte, de unghii de cal, cuie şi belciugării arse. Fierarul bătuse în pământ stâlpi groşi pentru legatul cailor nărăvaşi. Adunările cele mai zgomotoase aveau loc pe poiana fierăriei mai ales duminica dimineaţa, dar dacă de la ele lipseau Moromete şi Cocoşilă, nu erau prea reuşite; Moromete era abonat la Mişcarea, Iocan la Curentul, iar Cocoşilă primea Dimineaţa şi dacă veneau fără ziare asta însemna pentru ceilalţi că Moromete şi Cocoşilă erau supăraţi şi n-aveau chef să discute politică.

Totuşi rareori poiana era goală, chiar dacă Moromete şi Cocoşilă nu erau acolo, se găseau destui ambiţioşi care încercau să le ţină locul.

De la o vreme Moromete începuse să se intereseze mult de dezbaterile din parlament, mai ales de când aflase că Iorga ia parte la ele. Socotea că marele învăţat trebuia tocmai de aceea să fie şi un mare om politic, şi Moromete urmărea în dezbateri ceva care după părerea lui numai un om învăţat putea să înfăptuiască. „Dacă el spune că face lucrul ăsta, eu îl susţin, domnule, să ia puterea”, declarase Moromete la fierărie, dar fără să dezvăluie care era lucrul acela.

Numai că Mişcarea nu dădea, în cele patru pagini ale ei, dezbaterile din parlament şi astăzi Moromete se ducea la fierărie mai ales pentru a-l întâlni pe Cocoşilă, să le citească în ziarul lui, în care le găsea expuse pe larg.

Era însă prea de dimineaţă şi Iocan nu deschisese fierăria, nu se auzea piuitul cunoscut al nicovalelor. Moromete mergea încet pe lângă garduri, cu secerile pe umăr şi se oprea de la o podişcă la alta.