În cele din urmă, cei trei îi dădură drumul şi fu condus înapoi, în camera lui, unde primi o ceaşcă de cafea, două ouă la capac şi pîine albă cu unt. După ce mîncă, hotărî să-l aştepte pe mai-marele acestei instituţii, din partea căruia spera să se bucure de atenţie şi dreptate.

Nu aşteptă degeaba; îndată după micul dejun, uşa se deschise şi în rezerva lui Ivan intră o groază de lume — toţi în halate albe. În fruntea tuturor venea un bărbat de vreo patruzeci şi cinci de ani, proaspăt bărbierit, ca actorii, cu ochi frumoşi, plăcuţi, dar pătrunzători, cu maniere elegante, politicoase. Toată suita îl înconjura cu atenţie şi respect, de aceea îşi făcu o intrare foarte solemnă. „Ca Pilat din Pont!” gîndi Ivan.

Da, incontestabil, era şeful ăl mare. El se lăsă pe un taburet, în timp ce ceilalţi rămaseră în picioare.

— Doctor Stravinski, se prezentă el lui Ivan, aruncîndu-i o privire prietenoasă.

— Poftim, Alexandr Nikolaevici, zise încet cineva cu o bărbuţă îngrijită, şi-i întinse şefului ălui mare foaia de observaţie a lui Ivan.

„Mi-au ticluit un coşcogea dosar”, constată Ivan. Iar şeful ăl mare parcurse în fugă foaia, mormăind: „Mda, mda...”, şi schimbă cu ceilalţi cîteva fraze într-o limbă puţin cunoscută. „Şi latineşte vorbeşte ca Pilat”, gîndi trist Ivan. În clipa următoare, un cuvînt auzit îl făcu să tresară; cuvîntul „schizofrenie”, rostit în ajun de străinul blestemat la Patriarşie prudî, şi repetat acum, aici, de profesorul Stravinski. „Şi pe asta a ştiut-o!” gîndi plin de nelinişte Ivan.

Şeful ăl mare îşi luase, pesemne, obiceiul să fie întotdeauna de acord în toate şi orice i-ar spune cei din jur — să se bucure; îşi exprima acordul sau bucuria repetînd întruna: „Perfect, perfect”...

— Perfect! zise Stravinski înapoind cuiva foaia şi, întor-cîndu-se spre Ivan, îl întrebă:

— Eşti poet?

— Da, sînt poet, îi răspunse posomorit Ivan şi simţi, ca niciodată, un inexplicabil dezgust pentru poezie, iar propriile sale versuri, pe care şi le aminti în clipa următoare, i se părură dezagreabile.

Cu faţa crispată, se adresă la rîndul său lui Stravinski:

— Sînteţi profesor?

La care Stravinski dădu din cap prevenitor.

— Şi sînteţi cel mai mare aici? Stravinski dădu iar din cap, afirmativ.

— Trebuie să stau de vorbă cu dumneavoastră, îi declară cu înţeles Ivan Nikolaevici.

— Pentru asta am venit, se grăbi să-i răspundă Stravinski.

— Iată ce vreau să vă spun, începu Ivan, simţind că a venit clipa hotărîtoare: mă ţin de nebun aici şi nimeni nu vrea să mă asculte!

— Ba o să vă ascultăm cu toată atenţia, ripostă pe un ton grav şi liniştitor profesorul, şi n-o să permitem nimănui să vă socoată nebun.

— Atunci, ascultaţi-mă: aseară, m-am întîlnit la Patriarşie prudî cu un personaj misterios, nu-s sigur dacă-i străin ori nu, care a ştiut dinainte că Berlioz va muri şi l-a văzut personal pe Pilat din Pont.

Cei din suita profesorului îl ascultau pe poet muţi şi încremeniţi.

— Pe Pilat? Cel care a trăit pe vremea lui Isus Cristos? întrebă Stravinski, privindu-l pe Ivan printre gene.

— Chiar acela.

— Aşa, se lămuri Stravinski, şi acest Berlioz a căzut sub tramvai şi a murit?

— Exact, chiar pe el l-a călcat tramvaiul, aseară, de faţă cu mine, la Patriarşie prudî, iar cetăţeanul ăsta misterios...

— Cunoştinţa lui Pilat din Pont? întrebă Stravinski, care era, se vede, tare ager la minte.

— El, confirmă Ivan, observîndu-l pe Stravinski. Ca să ştiţi, el a zis mai dinainte că Annuşka a vărsat pe jos uleiul de floarea-soarelui... Şi Berlioz a alunecat tocmai pe locul acela! Ce ziceţi de asta? se interesă pe un ton semnificativ Ivan, sperînd să producă'o adîncă impresie asupra profesorului.

Dar vorbele lui nu produseră nici un efect. Stravinski îi puse cît se poate de firesc următoarea întrebare:

— Dar cine e Annuşka?

Întrebarea avu darul să-l amărască un pic pe poet; faţa lui se schimonosi.

— Annuşka e fără importanţă în toată istoria asta, rosti el, enervîndu-se. Dracu ştie cine o fi. O toantă oarecare de pe Sadovaia. Important este că el a ştiut dinainte, vă daţi seama, a ştiut dinainte despre uleiul de floarea-soarelui! Mă înţelegeţi ce spun?

— Te înţeleg perfect, îi răspunse foarte serios Stravinski şi, atingînd uşor cu mîna genunchiul poetului, adăugă: nu te enerva, fii calm şi continuă.

— Continuu, zise Ivan străduindu-se să găsească tonul potrivit şi ştiind din experienţa-i amară că numai calmul îl poate ajuta, şi ziceam că acest tip fioros (şi trebuie să ştiţi că minte, pentru că nu-i consultant) are în el o putere cu totul neobişnuită!... Dacă-l fugăreşti, de pildă, este cu neputinţă să-l ajungi din urmă... Şi mai sînt cu el doi şi ăia-s grozavi, numai în alt gen: unul din ei, lung, cu geamurile ochelarilor sparte, iar perechea lui, un motan de dimensiuni fabuloase, călătoreşte absolut singur cu tramvaiul. Afară de asta — Ivan, pe care nimeni nu-l întrerupea, vorbea cu tot mai multă înflăcărare şi convingere — el a fost personal în balconul lui Pilat din Pont, lucru indiscutabil. Ce înseamnă asta, vă întreb. Trebuie arestat numaidecît, altfel o să dezlănţuie nişte nenorociri de nedescris.

— Arestarea lui urmăreşti dumneata să obţii? Te-am înţeles bine? întrebă Stravinski.

„E înţelept, gîndi Ivan, trebuie să recunoaştem că şi printre intelectuali poţi întîlni oameni de o înţelepciune sclipitoare, faptul acesta-i incontestabil”, şi răspunse:

— întocmai! Şi-apoi, gîndiţi-vă şi dumneavoastră, s-ar putea altfel? Cînd colo, iată, sînt reţinut aici cu forţa, mi se bagă o lampă aprinsă drept în ochi, mi se face baie, mă tot descos ăştia, nu ştiu de ce, despre unchiul Fedea!... Iar el, bietul, e de mult pe lumea ailaltă. Aşadar, cer insistent să mi se dea imediat drumul!

— Ei, perfect, perfect! făcu Stravinski. Iată că s-au lămurit toate. Într-adevăr, ce rost are să reţinem în spital un om sănătos? Bine, am să-ţi fac îndată ieşirea, dacă ai să-mi spui că eşti normal. Nu trebuie să-mi dovedeşti, ci să spui numai. Aşadar, eşti normal?

Se lăsă o linişte desăvîrşită; femeia cea grasă, care dimineaţă îl îngrijise pe Ivan, îl privi cu veneraţie pe profesor, în timp ce Ivan