Îi plăcuse mult propunerea profesorului, dar, înainte de a-i răspunde, medita îndelung, încreţindu-şi fruntea, şi, în cele din urmă, spuse ferm:

— Sînt normal.

— Ei, perfect, exclamă cu uşurare Stravinski, şi, dacă-i aşa, haide să raţionăm logic! Să luăm, de pildă, ziua dumitale de ieri. Se întoarse şi cineva îi întinse neîntîrziat foaia de observaţie a lui Ivan. In căutarea necunoscutului care ţi s-a prezentat ca fiind o cunoştinţă a lui Pilat din Pont, ai făcut ieri următoarele: (Stravinski începu să numere pe degete, privind cînd în foaia de observaţie, cînd la Ivan.) Ţi-ai agăţat pe piept o iconiţă. Aşa-i?

— Aşa-i, încuviinţă posomorit poetul.

— Ai căzut de pe gard, te-ai rănit la faţă. Aşa e? Ai apărut la restaurant numai în cămaşă şi izmene, ţinînd o luminare aprinsă în mînă, şi acolo ai bătut pe cineva. La noi te-au adus legat. Aici fiind, ai telefonat la miliţie şi ai cerut să se trimită nişte mitraliere. Apoi ai făcut tentativa să te arunci pe fereastră. Aşa e? Se pune întrebarea: procedînd în felul acesta, e oare posibil să prinzi sau să arestezi pe cineva? Şi, dacă eşti un om normal, singur ai să răspunzi: în nici un caz. Vrei să pleci de aici? Poftim. Dar, dă-mi voie să te întreb, unde te duci?

— La miliţie, bineînţeles, răspunse Ivan, de data aceasta nu chiar atît de ferm şi cam fîstîcindu-se sub privirea profesorului.

— Direct de aici?

— îhî...

— Dar pe-acasă n-ai de gînd să treci? îl întrebă prompt Stravinski.

— N-am cînd să trec! Cît timp ar dura drumul pînă acasă, el ar putea s-o şteargă!

— Bun. Şi ce-ai să spui la miliţie mai întîi de toate?

— Despre Pilat din Pont, răspunse Ivan Nikolaevid, şi ochii i se întunecară.

— Perfect, exclamă Stravinski încîntat şi, adresîndu-se bărbatului cu bărbuţă, porunci: Feodor Vasilievici, faceţi-i formele de ieşire cetăţeanului Bezdomnîi. Dar rezerva aceasta să rămînă liberă, şi nici aşternutul nu e nevoie să-l schimbaţi. Peste două ceasuri, cetăţeanul Bezdomnîi va fi din nou aici. Ei, se întoarse el spre poet, n-am să-ţi urez succes, pentru că nu cred în acest succes nici atîtica. Pe curînd!

Spunînd aceasta, profesorul se ridică şi în aceeaşi clipă se urni şi suita sa.

— De ce să fiu din nou aici? îl întrebă alarmat poetul. Stravinski aştepta parcă această întrebare: se aşeză la loc şi vorbi:

— De ce? îndată ce te vei prezenta la miliţie numai în izmene şi vei declara că te-ai văzut cu un om care l-a cunoscut personal pe Pilat din Pont, vei fi adus aici şi instalat frumuşel în această rezervă.

— Ce-au a face aici izmenele? îl întrebă Ivan, privind fîs-tîcit în jos.

— Mai ales Pilat din Pont. Dar şi izmenele. Că doar o să te dezbrăcăm de hainele spitalului şi o să-ţi eliberăm veşmintele dumitale. La noi ai fost adus în izmene, nu? Şi unde mai pui că n-aveai deloc intenţia să treci pe-acasă, deşi îţi făcusem eu o aluzie. Apoi va urma istoria cu Pilat... şi gata socoteala.

Şi aici se petrecu ceva ciudat cu Ivan Nikolaevici. Voinţa i se frînse parcă; poetul simţi o slăbiciune grozavă şi nevoia de a se sfătui cu cineva.

— Şi ce-i de făcut? întrebă el, de astă dată sfios.

— Perfect! decretă Stravinski. E o întrebare cît se poate de rezonabilă. Acum îţi voi spune ce ţi s-a întîmplat, de fapt. Ieri cineva te-a speriat rău şi te-a răvăşit cu povestirea despre Pilat din Pont şi cu alte lucruri. Iar dumneata, exasperat la culme, ai pornit-o prin oraş, povestind, la rîndul dumitale, despre Pilat din Pont. E natural ca lumea să te ia drept nebun.

Salvarea dumitale ştii în ce constă? Ai nevoie de linişte deplină. Şi trebuie să rămîi neapărat aici.

— Bine, dar el trebuie prins negreşit! exclamă de data aceasta, rugător, Ivan.

— De acord, dar pentru ce să alergi chiar dumneata după el? N-ai decît să aşterni pe hîrtie toate bănuielile şi învinuirile pe care i le aduci acestui om. E cît se poate de simplu: declaraţia dumitale va fi transmisă unde trebuie, şi în cazul cînd, după cum presupui, avem de a face cu un criminal, toate se vor lămuri foarte repede. Dar îţi pun o condiţie: nu-ţi încorda creierul şi caută să te gîndeşti cît mai puţin la Pilat din Pont. Cîte nu se pot povesti! Doar nu le crezi chiar pe toate cîte le auzi.

— Am înţeles! declară ferm Ivan. Vă rog să mi se dea hîrtie şi un toc.

— Daţi-i hîrtie şi un capăt de creion, porunci Stravinski femeii grăsane. Apoi, adresîndu-se lui Ivan: Dar astăzi te sfătuiesc să nu scrii.

— Ba da, astăzi, neapărat astăzi vreau să scriu, sări alarmat Ivan.

— Bine. Fie. Dar nu-ţi încorda creierul. Nu rezolvi astăzi, vei rezolva mîine.

— Are să fugă!

— O, nu, îl contrazise convins Stravinski, n-o să fugă nicăieri, îţi garantez eu. Şi ţine minte: aici, la noi, vei fi ajutat cu tot ce se poate, iar fără asta, să ştii că nu rezolvi nimic. Mă auzi? îl întrebă deodată profesorul semnificativ, luînd mîinile lui Ivan Nikolaevici în ale sale. Ţinîndu-le aşa, îl privi multă vreme pe Ivan drept în ochi, repetînd: aici o să te ajutăm... mă auzi?... Aici o să te ajutăm... Ai să simţi o ameliorare... Aici e linişte, totul e liniştit... o să te ajutăm...

Deodată, Ivan Nikolaevici căscă şi chipul lui căpătă o expresie mai blîndă.

— Da, da, încuviinţă el încet.

— Ei, atunci e perfect! încheie Stravinski discuţia după obiceiul său şi, ridicîndu-se, urmă: La revedere! Strînse mîna lui Ivan şi, din uşă, se adresă bărbatului cu bărbuţă: Aşadar, încercaţi totuşi oxigenul... şi băile.

Peste cîteva clipe, Stravinski cu suita dispăru din faţa lui Ivan. Dincolo de geamul apărat de gratii, pe celălalt mal, sub mîngîierea soarelui de amiază, se înălţa semeaţă şi luminoasă pădurea în straie de primăvară, iar mai încoace sclipea rîul.

9 Figurile lui Koroviev

Nikanor Ivanovici Bosoi, preşedintele asociaţiei locatarilor din imobilul nr. 302 bis de pe strada Sadovaia din Moscova, imobil în care locuise răposatul Berlioz, era copleşit de griji şi alergătură încă din noaptea precedentă,