La miezul nopţii, după cum ştim, sosise comisia din care făcu parte Jeldîbin; îl chemară pe Nikanor Ivanovici, îi comunicară vestea morţii lui Berlioz şi, împreună cu el, se deplasară la apartamentul nr. 50.

Acolo se procedase la sigilarea manuscriselor şi a obiectelor personale ale defunctului. În momentul acela, atît Grunia, femeia de serviciu cu ziua, cît şi uşuraticul Steopa Lihodeev lipseau din apartament. Comisia îl înştiinţase pe Nikanor Ivanovici că manuscrisele defunctului vor fi ridicate în vederea trierii şi punerii în ordine, că spaţiul ce-i revenise pînă în momentul morţii, adică cele trei camere (cîndva biroul, salonul şi sufrageria văduvei bijutierului), se pune la dispoziţia asociaţiei, iar obiectele personale urmează să fie păstrate în spaţiul arătat mai sus, pînă se vor prezenta moştenitorii.

Vestea morţii tragice a lui Berlioz se răspîndi prin imobil cu o repeziciune uluitoare, nefirească, şi, de la ora şapte dimineaţa, Bosoi fu asaltat de telefoanele diverşilor, care mai apoi începură să sosească personal cu cereri, reclamînd spaţiul locativ al răposatului.

În decurs de două ceasuri, Nikanor Ivanovici primi treizeci şi două de petiţii.

Ele conţineau rugi, ameninţări, intrigi, denunţuri, făgăduieli de a face reparaţiuni pe propria cheltuială, plîngeri în legătură cu spaţiul mult prea insuficient sau imposibilitatea

de a mai convieţui în acelaşi apartament cu nişte bandiţi. Printre altele se afla descrierea, zguduitoare prin forţa ei artistică, a unui furt de colţunaşi cu carne, introduşi direct în buzunarul unei haine, în apartamentul nr. 31, două ameninţări de sinucidere şi mărturisirea tainică a unei femei însărcinate.

Toţi îl invitau pe Nikanor Ivanovici să iasă în vestiarul apartamentului său, îl ţineau de mînecă, îi vorbeau în şoaptă, îi făceau cu ochiul, făgăduindu-i să-i fie recunoscători.

Chinul ţinu pînă la ora unu, cînd Nikanor Ivanovici fugi, pur şi simplu, din locuinţa sa în sediul administraţiei, aflat lîngă poartă, dar, cînd văzu că şi acolo este pîndit, o şterse mai departe. După ce cu chiu, cu vai, scăpă, din curtea asfaltată, de cei care se ţineau scai de el, Nikanor Ivanovici se făcu nevăzut intrînd pe uşa scării şase, urcă pînă la etajul patru, unde se afla afurisitul de apartament nr. 50.

Ajuns pe palier, îşi trase răsuflarea şi sună; nu-i deschise nimeni. Mai sună o dată şi încă o dată, bombănind şi înjurînd în surdină. Dar nici de data asta nu i se deschise. Scos din răbdări, preşedintele pescui din buzunar o legătură de chei duble aparţinînd administraţiei imobilului, descuie uşa cu o mînă de stăpîn şi intră.

— Hei, îngrijitoarea! strigă Nikanor Ivanovici din vestiarul cufundat în penumbră. Cum îţi zice, Grunia sau cum?... Nu eşti aici?

Nici un răspuns.

Atunci, preşedintele scoase din servietă un metru pliant, rupse sigiliul de la uşa cabinetului şi păşi înăuntru. De păşit păşi, dar se opri uluit în uşă şi tresări chiar.

La biroul defunctului şedea un necunoscut, un cetăţean lung, slab, cu veston cadrilat şi şepcuţă de jocheu pe cap, cu pince-nez pe nas... Într-un cuvînt, ăla era.

— Cine eşti dumneata, cetăţene? se interesă speriat preşedintele.

— Ian te uită pe cine-mi văd ochii! Nikanor Ivanovici! zbieră cu glas spart, de tenor, cetăţeanul, apărut nu se ştie de unde şi, sărind în picioare, îl salută pe preşedinte printr-o strîngere de mînă neaşteptată şi smulsă cu forţa.

Primirea făcută nu-l bucură defel pe Nikanor Ivanovici.

— Scuzaţi, începu el bănuitor, cine sînteţi dumneavoastră? O persoană oficială?

— Eh, Nikanor Ivanovici! exclamă cu căldură necunoscutul. Ce importanţă are dacă eşti persoană oficială sau neoficială? Depinde numai din ce punct de vedere iei lucrurile. Toate astea, Nikanor Ivanovici, sînt şubrede, relative şi convenţionale. Astăzi sînt o persoană neoficială, iar mîine devin oficială! Dar se întîmplă şi invers, şi încă cum!

Raţionamentul acesta nu fu de natură să-l satisfacă pe preşedintele administraţiei imobilului. Fiind de felul său un om bănuitor, trase concluzia că cetăţeanul care perora aici, în faţa lui, era tocmai o persoană neoficială şi poate chiar şi fără ocupaţie.

— Dar cine eşti dumneata? Cum te cheamă? îl luă la întrebări, tot mai aspru, preşedintele, ba chiar agresiv.

— Numele meu, îi răspunse cetăţeanul, fără să se impresioneze nici un pic de tonul aspru cu care i se vorbea, numele meu e, să zicem, Koroviev. Dar ce-ar fi să luăm o gustare, Nikanor Ivanovici? Aşa, fără fasoane!?

— Ce gustare?! sări indignat preşedintele. Ia ascultă! (Deşi e neplăcut, trebuie să recunoaştem că Nikanor Ivanovici era cam grosolan din fire.) Este interzis accesul în spaţiul răposatului! Dumneata ce cauţi aici?

— Luaţi loc, vă rog, Nikanor Ivanovici, zbieră imperturbabil cetăţeanul şi, gudurîndu-se, îi tot oferea preşedintelui fotoliul.

Turbat de furie, Bosoi respinse fotoliul, vociferînd:

— Cine eşti dumneata?

— Cu voia dumneavoastră, sînt translator pe lîngă persoana străinului a cărui reşedinţă se află în acest apartament, se recomandă cel care îşi spunea Koroviev şi-şi pocni călcîiele ghetelor roşcate şi murdare.

Nikanor Ivanovici rămase cu gura căscată. Prezenţa unui străin în acest apartament, şi, pe deasupra, însoţit de un translator, era într-adevăr o surpriză pentru el şi, în consecinţă, ceru explicaţii.

Translatorul îl lămuri cu plăcere. Artistul străin, domnul Woland, primise din partea lui Stepan Bogdanovici Lihodeev, directorul Teatrului de varietăţi, invitaţia amabilă să locuiască

în apartamentul lui în perioada în care îşi va da spectacolele, aproximativ o săptămînă; Lihodeev îi scrisese de altfel lui Nikanor Ivanovici, încă în ajun, rugîndu-l să-l treacă pe străin în cartea de imobil, ca flotant, pentru timpul cît el, Lihodeev, va fi plecat la Ialta.

— Nu mi-a scris nimic, negă preşedintele, uluit.

— Ia scotociţi în servieta dumneavoastră, Nikanor Ivanovici, îi sugeră cu glas mieros Koroviev.

Dînd din umeri, preşedintele deschise servieta şi descoperi scrisoarea lui Lihodeev.

— Cum am putut să uit? mormăi omul, privind tîmp plicul deschis.

— Se întîmplă, Nikanor Ivanovici, se întîmplă lucruri şi mai rele! trăncănea înainte Koroviev. Sînteţi distrat, distrat şi surmenat, şi aveţi tensiunea arterială crescută, scumpul nostru prieten, Nikanor Ivanovici! Şi eu sînt grozav de distrat! într-o zi, la un păhărel, o să vă povestesc fapte din biografia mea — o să muriţi de rîs!

— Şi cînd pleacă Lihodeev la Ialta?!

— Păi, a şi plecat! strigă translatorul. E pe drum! A ajuns la dracu-n praznic!

Spunînd acestea, translatorul flutură din mîini, aidoma aripilor unei mori de vînt.

Nikanor Ivanovici