— Dacă doriţi, vă pot arăta motanul, îi propuse Koroviev.

La rîndul său, preşedintele declină această ofertă, dar translatorul veni cu o propunere neaşteptată, foarte interesantă, întrucît domnul Woland nu vrea în ruptul capului să locuiască la hotel, şi este obişnuit să stea comod, poate că asociaţia locatarilor ar fi dispusă să închirieze pentru o săptămînă (cît durează turneul domnului Woland la Moscova) tot apartamentul, cu alte cuvinte, şi odăile defunctului?

— Că doar lui, răposatului, nu-i mai pasă, şoptea hîrîit Koroviev; recunoaşteţi, Nikanor Ivanovici, că el nu mai are ce face acum cu acest apartament.

Oarecum nedumerit, preşedintele obiectă, arătînd că străinii trebuie să stea la „Metropol”, şi nu în locuinţe particulare.

— Vă spun eu, e capricios ca naiba ştie cine! şopti Koroviev. Nu vrea, şi pace! Nu are la stomac hotelurile! Uite, aici îmi stau turiştii ăştia străni! se plînse apoi, pe un ton intim, Koroviev, înfigîndu-şi degetul în grumazul vînos. Mi-au scos sufletul, credeţi-mă! Vine unul şi fie că spionează ca ultimul ticălos, fie că te chinuieşte cu nazurile lui: că asta nu-i aşa, că aia nu-i pe dincolo!... Iar asociaţia locatarilor dumneavoastră are tot interesul şi poate trage un vădit folos de pe urma acestui străin. N-o să se zgîrcească în ce priveşte banii. Koroviev aruncă o privire prudentă în jur, apoi şopti la urechea preşedintelui: e milionar!

Propunerea translatorului avea o raţiune practică indiscutabilă, era serioasă, dar maniera sa de a vorbi, hainele lui, pince-nez-ul acela dezgustător, bun de nimic, arătau grozav de neserios. De aceea, sufletul preşedintelui trecea printr-un chin nelămurit şi totuşi hotărî să accepte propunerea. Adevărul era că asociaţia locatarilor imobilului avea un deficit cam măricel. La toamnă, trebuia cumpărată păcura pentru calorifer, iar gologani — canei. Cu banii turistului străin poate că s-ar mai descurca iţele. Dar Nikanor Ivanovici, om dibaci şi precaut, declară că, în primul rînd, va trebui să coordoneze chestiunea cu agenţia „Inturist”.

— Înţeleg, strigă cu efuziune Koroviev. Nici nu se poate face fără coordonare! Neapărat. Poftiţi, aveţi telefonul, Nikanor Ivanovici, coordonaţi numaidecît! Cît priveşte banii, nu vă jenaţi, adăugă el în şoaptă, trăgîndu-l pe preşedinte în vestiar, unde se afla telefonul. Vorba ceea: de la cine să iei, dacă nu de la el! Dacă ai vedea ce vilă are la Nisa! La vară, cînd ai să pleci în străinătate, să treci special pe acolo; ai să rămîi paf!

Cu agenţia „Inturist” lucrurile se rezolvară într-o clipă, ceea ce îl ului pe preşedinte. Cei de acolo cunoşteau intenţia domnului Woland de a sta în apartamentul particular al lui Lihodeev şi nu aveau nici o obiecţie.

— Minunat! zbieră Koroviev.

Oarecum buimăcit de trăncăneala lui, preşedintele îi declară că asociaţia locatarilor va fi de acord să închirieze pentru o săptămînă apartamentul nr. 50 artistului Woland, contra

unei sume în valoare de... Nikanor Ivanovici se fîstîci un pic şi adăugă:

— Cu cinci sute de ruble pe zi.

Şi aici Koroviev îl ului definitiv pe preşedinte. Făcînd hoţeşte cu ochiul în direcţia dormitorului, de unde se auzeau săriturile domoale ale unui motan greu, el zise răguşit:

— Pentru o săptămînă, deci, ar fi trei mii şi cinci sute de ruble?

Nikanor Ivanovici era convins că translatorul va adăuga: „Dar aveaţi nişte pretenţii, Nikanor Ivanovici!” Koroviev însă spuse cu totul altceva:

— Păi, asta-i sumă?! Cere şi dumneata cinci, îţi dă! Hlizindu-se pierdut, preşedintele nu-şi dădu seama cum nimerise la masa de scris a răposatului, unde Koroviev, cu o repeziciune şi o îndemînare de neînchipuit, ticlui contractul în două exemplare. După care dădu o goană în dormitor şi se întoarse, pe ambele exemplare lăfăindu-se acum semnătura lăbărţată a străinului. Semnă şi preşedintele, apoi Koroviev îi ceru o chitanţă pentru cinci mii de ruble.

— În litere, în litere, vă rog, Nikanor Ivanovici! atîtea mii de ruble... şi, etalînd în faţa preşedintelui cinci teancuri de bancnote nou-nouţe, începu să rostească nişte vorbe parcă nepotrivite cu o treabă atît de serioasă: Ein, zzvei, dreil...

Urmă număratul bancnotelor, presărat cu glumele şi zicalele lui Koroviev, cum ar fi: „Şi banii de găsit se numără”; „Paza bună trece primejdia rea” şi altele de felul acesta.

După ce numără gologanii şi primi de la Koroviev paşaportul străinului, pentru a fi înscris ca flotant în cartea de imobil, peşedintele vîrî totul în servietă şi, nerezistînd tentaţiei, îi ceru, sfios, translatorului un bilet de favoare.

— Mai încape vorbă! vui Koroviev. Cîte bilete doriţi, Nikanor Ivanovici? Douăsprezece, cincisprezece?

Preşedintele, uluit, îl lămuri că are nevoie numai de două, pentru el şi pentru Pelagheia Antonovna, soţia lui.

Koroviev scoase cu un gest îndemînatic un blocnotes şi-i scrise dezinvolt o invitaţie pentru două persoane, în rîndul întîi. Cu mîna stingă, translatorul strecură invitaţia lui Nikanor Ivanovici, iar cu dreapta vîrî în mîna preşedintelui un teanc gros, foşnitor.

Aruncînd o privire spre bancnote, Nikanor Ivanovici se făcu roşu ca para focului şi se apucă să împingă teancul cît mai departe.

— Nu se cuvine... mormăi el.

— Nici nu vreau să aud, îi şopti la ureche Koroviev, la noi nu se cuvine, la străini se cuvine. O să-l jigniţi, Nikanor Ivanovici, dacă-l refuzaţi, şi nu se face. Dumneavoastră v-aţi ostenit...

— Se pedepseşte cu asprime, şopti încetişor preşedintele, privind cu teamă în jur.

— Bine, dar sîntem fără martori! îi şopti în cealaltă ureche Koroviev. N-avem martori! Ii vedeţi dumneavoastră?...

Şi aici se petrecu o minune, după cum susţinu ulterior preşedintele: teancul se vîrî singur în servieta lui. Apoi, preşedintele, muiat şi distrus, se pomeni pe scări. Gînduri nenumărate i se învîrtejeau în minte: şi vila de la Nisa, şi motanul dresat, şi faptul că într-adevăr totul se petrecuse fără martori, şi că Pelagheia Antonovna se va bucura cînd va vedea invitaţia. Erau gînduri fără şir, dar, în general, plăcute.

Cu toate acestea, undeva, în străfundul inimii, îl tot împungea un ghimpe subţire. Era ghimpele neliniştii. Colac peste pupăză, pe scară se opri ca trăsnit de un gînd: „Dar cum a ajuns translatorul în cabinet, prin uşa sigilată?!... Şi cum de nu l-am întrebat despre asta?!” Cîtva timp preşedintele se uită ca îndobitocit la treptele scării, pe urmă îşi