— „Prea puţin“ impresionată?, intervine Axel, oprindu-se din ce face – să-şi rotească suportul de la paharul de bere ca pe-un titirez. După toate standardele metrice, Sfântul Aelfric e cea mai bântuită biserică din Anglia – la care, Fern ridică din umeri:

— Spera s-apuce măcar atât, să vadă şi ea o fantom-adevărată, nu s-o ia durerile de cap de la frigul din biserică.

— Entităţile paranormale nu se prezintă când le fluieri tu, i-o întoarce Angelica. Nu sunt ca nişte fete-n casă filipine.

Pe mine, aşa ceva m-ar atinge, dar, pentru Fern, e ca şi cum s-ar stropi raţa cu apa din lac, pe care tot ea o calcă. Zice:

— „Filipineze“, nu „filipine“, dacă te uiţi – şi crede-mă că ştiu ce-ţi spun, fiindcă mă ştii cât de-ngrozitor, de-nfricoşător de bună sunt la de-astea – şi Fern îşi înfige una dintre ţigaretele Gauloises între buzele ţuguiate, după care şi-o aprinde.

Angelica parc-ar fi o gânganie storcoşită, şi mă gândesc: Lovitură-n plin!, la care Fern îmi arunc-o privire plină de sens.

— Mă rog, eu nu mai stau să pierd vremea pentru nişte oameni care nu vin deloc sau care nu se străduiesc s-ajungă la timp, anunţă Axel, şi-ncepe să distribuie nişte file printate, dintr-un snop destul de subţirel, cu titlul: „Clubul Paranormalului – Sumarul Deplasării Tematice din ziua de 25 octombrie 1997“ şi subtitlul: „Dispariţiile de pe Aleea Slade“. Mai jos, figurează două fotografii. Cea de sus e-mpărţită, de fapt, în două: jumătatea din stânga e poza granulată, şcolărească, a unui băiat de vreo treisprezece ani, cu părul de tocilar şi nasul exagerat de mare; jumătatea din dreapta-nfăţişează o femeie cu aer strict, care se-apropie de patruzeci de ani, cu părul negru strâns în coc, slabă, care poart-o bluză cu volănaşe la guler, perle la gât şi-o jachetă tricotată. Mamă şi fiu – se vede clar, de cum te uiţi la ei. Şi femeia, şi băiatul par stingheriţi de faptul că se uită-n obiectivul aparatului de fotografiat. Legenda sun-aşa: Nathan şi Rita Bishop – văzuţi ultima dată pe Aleea Slade, sâmbătă, 27 octombrie 1979. Cealaltă fotografie, cea de jos, arat-un bărbat de treize’-şi-ceva de ani, care-i zâmbeşte aparatului, dimpotrivă, c-o bere-n mână. E-mbrăcat ca un poliţist din Miami Vice53, deşi a cam început să chelească şi nu e deloc prea zvelt. Legenda lui sun-aşa: Inspector principal Gordon Edmonds – văzut ultima dată, când intra pe Aleea Slade, sâmbătă, 29 octombrie 1988. Deci, am avut dreptate: chiar era poliţist. Pe marginea de jos a paginii, scrie: Copyright Axel Hardwick, 1997. Asta-i tot.

— „Dispariţiile de pe Aleea Slade“, citeşte Lance. Tare.

— Ăăă… cred că putem cu toţii să citim titlul, zice Angelica.

— Dura o veşnicie să scriu de la cap la coadă studiul de caz, cu toate amănuntele lui, zice Axel. Aşa c-o să vă pun la curent pe toţi… oral.

— Era o noapte sumbră şi furtunoasă, intervine Lance, parodiind un accent de Somerset.

— Dacă nu eşti serios în legătură cu asta, îi spune Angelica, eu…

— Încercam şi eu să destind un pic atmosfera, se scuză Lance. Axel, zi mai departe.

Axel îi aruncă o privire lui Lance, cu care parcă-i spune: Fă bine şi maturizează-te, după care continuă:

— Totul a început acum optşpe ani, în primele zile de noiembrie 1979. Un proprietar enervat a bătut cu pumnul în uşa unei case pe care i-o închiria numitei Rita Bishop, mama divorţat-a lui Nathan – cei doi din pozele de sus, de-aici. Iarăşi îi fusese respins cecul de plat-a chiriei. Un vecin i-a spus proprietarului că nu-i mai văzuse nici pe Rita Bishop, nici pe fiul ei, de cel puţin zece zile. Auzind asta, omul a înştiinţat poliţia, care a descoperit că Nathan lipsea de la şcoală încă din ultima zi de vineri din octombrie. A urmat o căutare de-n cur-mă-doare. De ce-i durea-n cur? Pentru că Rita Bishop avea dublă cetăţenie, britanică şi canadiană, un fost soţ în Zimbabwe – fostă Rhodesia – şi datorii, grămadă. Poliţiştii au presupus că femeia-şi luase tălpăşiţa din motive financiare şi-au îndosariat cazul, în toptanul de CCP-uri.

Fern îşi scutură coama de păr.

— Ce sunt CCP-urile?, zice.

— Iniţialele de la „Cui Ce-i Pasă?“, îi răspunde Axel şi mai soarbe puţin bitter, în timp ce Angelica se preface-amuzată nevoie-mare. Apoi, continuă: Şi-acuma, facem un salt pe repede-nainte până-n septembrie 1988. Un pacient pe nume Fred Pink se trezeşte din comă, într-un salon de la Spitalul Regal din Berkshire, la nouă ani după ce fusese trântit la pământ şi băgat în respectiva comă, pe Şoseaua Westwood, de-un şofer de taxi beat.

— Chiar asta-i Şoseaua Westwood, nu?, întreb.

— Era şi pe foaia-convocator pentru-ntâlnirea de astă-seară, zice Angelica.

Vacă proastă, mă gândesc, şi sorb din Coca-Cola fără zahăr, pe care-o am în faţă, dorindu-mi să fiu şi eu Fern, ca să pot împărţi replici ţepoase ca sârma ghimpată. Şi s-atrag bărbaţii. Cum ar fi pe Todd. Asta, doar aşa, ca să dau un exemplu.

— Ei, şi Fred Pink ăsta s-a pus pe frunzărit ziarul local, număr cu număr din urmă, ca să vadă ce pierduse câtă vreme-i durase ceea ce numea el Somnul cel Mare. N-a trecut mult şi-a găsit o poză cu mama şi fiul daţi dispăruţi – Rita şi Nathan Bishop. I s-au părut cunoscuţi. De ce? Pentru că-n 1979, fix înainte să-l fi băgat în comă şoferul de taxi, el, Fred Pink, vorbise cu-aceeaşi Rita, la intrarea din Bulevardul Cranbury pe-Aleea Slade, adică o stradă mai sus de Şoseaua Westwood. Îl întrebase dacă ştia cumva unde locuia lady Norah Grayer. Fred Pink îi răspunsese că