— Poc! Trosc! Maaa-mă!, zice Lance şi-şi potriveşte mai bine genitalele, fără urmă de cea mai vagă stânjeneală.

— Fără să vreau nici o clipă să-i arăt lipsă de respect domnului Pink… totuşi, cât de credibil putea fi el, ca martor?, întreabă Todd, c-o voce mai degrabă de băiat de la ţară, dar altfel, c-un vino-ncoace irezistibil.

Axel încuviinţează din cap, ceea ce-nseamnă: Bună-ntrebare. Zice:

— Şi poliţiştii s-au arătat sceptici. Nu-i un cartier dintre cele dure, dar cu siguranţă nu-i nici unul bogat. Dacă vreo lady autentică şi-ar avea „reşedinţa“ pe-aici, pe undeva, s-ar vedea ca o nucă foarte specială-n perete. Chiar şi aşa, Secţia de Investigaţii Criminale n-a vrut să-i creeze lui Fred Pink impresia că nu era luat în serios, şi-a trimis pe cineva s-arunce o privire pe-Aleea Slade. Aici intră-n scenă inspectorul principal Gordon Edmonds – şi Axel pune degetul pe fotografia numărul doi de pe fila lui A4. Deci, pe 22 octombrie 1988, omul a pătruns pe-Aleea Slade şi-a descoperit o uşă-n zid. Era descuiată. A intrat şi-a dat acolo peste-o grădină şi-o „ditamai proprietatea“, numită „Conacul Slade“.

— Şi-n acel Conac Slade locuia respectiva lady Grayer? vrea să ştie-Angelica, răsucindu-şi o şuviţă de păr indigo în jurul degetului.

— Nu. În anul ăla, 1988, stăpâna casei s-a prezentat ca fiind o tânără şi proaspătă văduvă pe nume Chloe Chetwynd. Raportul sumar întocmit de poliţistul Edmonds – şi care e sursa mea primară pentru deplasarea-n teren din această seară – afirmă clar că numita Chloe Chetwynd nu ştia nimic în legătură cu vreo lady Grayer sau cu mama-şi-fiul Bishop, care dispăruseră.

— Bine, dar aşa ceva te şi aşteptai să spună… sau nu?, zice Fern, stingându-şi ţigara-n scrumieră. În romanele victoriene picante, e-o regulă să te fereşti de văduvele tinere. Dacă mai sunt şi-atrăgătoare, cu-atât mai mult.

— Ce păcat că nu i-a spus nimeni asta şi lui Gordon Edmonds, zice Axel. Sâmbăta următoare, s-a întors la Conacul Slade. Cică-i recomandase acelei Chloe Chetwynd un lăcătuş, care să-i monteze o-ncuietoare de siguranţă la intrarea din spate-a grădinii, iar femeia-l chemase-n vizită, ca să verifice calitatea lucrării. Un martor l-a văzut parcându-şi maşina pe Şoseaua Westwood la ora 6 seara… – şi-aici, Axel nu se poate abţine să fac-o pauză de dramatism –, …după care, inspectorul principal Gordon Edmonds n-a mai fost văzut niciodată, de nimeni.

— Când un poliţist e dat dispărut, intervine Angelica, balamucul nu-ncetează până când poliţiştii nu-şi găsesc omul. Şi se bagă pe fir şi presa.

— E-adevărat, îi răspunde Axel. Şi Gordon Edmonds chiar a ţinut primele pagini ale ziarelor, timp de câteva zile. Teoriile cum c-ar fi fost răpit de cei de la IRA54 sau c-ar fi luat parte la un pact sinucigaş au menţinut povestea la foc mic o vreme, dar apoi, dacă Edmonds n-a vrut şi n-a vrut să reapară, indiferent dacă viu sau mort, pozele cu dosul Prinţesei Diana55, sau răzmeriţele iscate de taxa pe vot56, sau cutare divorţ la ordinea zilei şi-au revendicat iar locurile de drept pe pagina-ntâi din Noutăţile Celebrităţilor57, aşa că inspectorul principal Gordon Edmonds a dispărut de pe radar.

— Şi Chloe Chetwynd? Care-a fost versiunea ei în legătură cu evenimentele?, vrea iar să ştie Angelica.

— Ei bine, aici e-o întorsătură curioas-a poveştii, zice Axel, pentru că pe Chloe Chetwynd, anchetatorii n-au luat-o niciodată la-ntrebări.

Ne uităm cu toţii unii la alţii, miraţi de ce ne scăpase şi cum.

— Ia stai o clipeală, zice Lance. Cine-a deschis uşa la Conacul Slade, când s-au dus poliţaii-acolo, să-l caute pe Gordon Edmonds?

— Ei bine, asta-i o altă-ntorsătură curioas-a poveştii – şi Axel mai soarbe-o gură de bere –, pentru că s-a dovedit că şi Conacul Slade era la fel de uite-l-nu-e ca şi Chloe Chetwynd.

— Hooo! Prrr!, exclamă Lance. A dispărut casa?

— Casele mari, de piatră, punctează Fern, parcă nu se topeau în ceaţă, în mod nor-mal – dar Axel pufneşte pe nas:

— Ultima dată când am verificat, parcă noi făceam parte din Clubul Para-normalului.

Jos, la bar, o maşinărie de-aia cu fructe-n linie sau pe diagonală vomită preţ de-un fişic întreg de monede.

— Dosarele X, nu altceva, zice Lance, balansându-se cu scaun cu tot.

— Dar dacă…, propune Fern, … Gordon Edmonds a născocit Conacul Slade, în ce notiţe-a pus la dosar – şi-a inventat-o şi pe Chloe Chetwynd?

— De ce să rişte-atât de mult, invocând o minciun-atât de străvezie?, întreab-Angelica.

— Habar n-am, zice Fern. O fi avut vreo cădere nervoasă? O fi fost vreun fantezist în serie? Cine poate şti? Dar voi ce ziceţi, oameni buni, că-i mai plauzibil, zău aşa: nişte rapoarte poliţieneşti falsificate, sau ditamai casa care face puff! şi dispare, violând orice lege a fizicii?

— Furnizorul ăla de-ncuietori ce-a zis?, întreabă Todd.

Axel se preface deranjat de-o asemenea-ntrebare, dar nu e – dimpotrivă:

— A jurat pe ce-avea el mai sfânt că nu-l contactase niciodată nimeni, în legătură cu vreun Conac Slade – nici vreo Chloe Chetwynd, şi nici vreun inspector principal Edmonds.

— Au mai fost cazuri de ucigaşi care să mintă, opineaz Angelica.

— Secţia de Investigaţii Criminale l-a cercetat, zice Axel, precum şi pe oricare alt lăcătuş, constructor sau ce-o fi fost, din zonă, şi-au găsit un zero tăiat, nada, niente58 – absolut nimic. Nu lucrase nimeni la vreun Conac Slade, nici pe Şoseaua Westwood, nici în apropierea ei – la care, Todd întreabă:

— Dar legătura dintre-Aleea Slade şi dispariţia lui Gordon Edmonds în 1988 şi a celor doi Bishopi în 1979 a fost făcută