— Iat-un element faptic omis. N-au vrut poliţiştii să transforme Aleea Slade într-un magnet pentru toţi nebunii dornici să rezolve crimele rămase cu-autori necunoscuţi.

— Tipic pentru nişte porci de fascişti, să vâre pumnu-n gur-adevărului, proclam-Angelica.

Mi-ar plăcea s-o întreb cam cât de sigură crede ea că s-ar simţi, Angelica, într-o societate fără picior de poliţist, dar mi-a pierit energia. Întreabă Todd, în schimb:

— Şi tu, Axel, cum ai făcut legătura-ntre cele două dispariţii? – la care, Axel adoptă un aer destul de precaut:

— Mi-a fost atras-atenţia de-un informator, zice, care mi-a sugerat ca ParaClubul să cerceteze mai îndeaproape situaţia.

— Ce informator?, i-o trânteşte Lance, care se scobeşte-n nas, iar ce muci scoate de-acolo azvârle sub masă c-un bobârnac – oi fi eu cam supraponderală, dar ăsta chiar îmi provoacă repulsie.

— Un unchi al meu, sfârşeşte Axel prin a recunoaşte, după ce face o scurtă pauză. Fred Pink.

— Fred Pink ţi-e unchi?, pufneşte pe nas Angelica. Fugi de-aici! Spălătorul de geamuri care-a stat în comă? Dar tu eşti Hardwick, nu Pink.

— Fred Pink e fratele maică-mii. Pe maică-mea o cheamă Hardwick, dar numele ei de fată era Pink. Iar Aleea Slade, îmi pare rău să spun, a devenit obsesia lui Fred.

— De ce-ţi „pare rău“?, pune-ntrebarea Fern – aceeaşi pe care voiam s-o pun şi eu.

Axel îşi adună gura pungă şi zice:

— Pentru că unchiul Fred se simte… cum să zic eu?, „chemat“.

— Chemat… să ce? insistă Fern. Şi de cine?

— Chemat să afle adevărul despre-Aleea Slade, ridică din umeri Axel. Nu i-a fost uşor să se readapteze la viaţa reală, după ce-a stat nouă ani în comă, şi-acum e… luat în grijă. Undeva, dincolo de Slough. Într-o… instituţie.

— E dată naibii toată treaba, şi sclipitoare, declară Lance, ducând o palmă la gură, semn că-i pe cale să… da, râgâie. Zice: Toate intrigile supranaturale au nevoie de-o explicaţie realistă, plus de una supranaturală. De genul: eroul vede, oare, cu-adevărat fantome sau are numai o cădere psihică termonucleară? Ador cazul ăsta. Mă bag, Axel.

— Cu cât mai mulţi, cu-atât mai vesel, zice Axel, câtuşi de puţin înveselit.

Angelica soarbe din berea ei palidă. Zice:

— E fascinant ca studiu de caz – dar cum am putea noi, ăştia şase care suntem aici, să găsim şi Conacul Slade, şi pe toţi oamenii ăştia daţi dispăruţi, când o armată de poliţişti au dat greş?

— Întrebarea nu e cum, zice Axel, ci când. Uitaţi-vă la date, fraţilor – şi bate cu degetul în foaia printată. Puneţi-vă materia cenuşie la lucru.

Mă uit iar şi nu văd altceva decât bărbatul, femeia şi copilul, care se zgâiesc din propriile imagini fotocopiate, înecate-n toner. Ce ştiau ei? Degetele-mi ajung, ele ştiu cum, la pandantivul de jad care mi-a sosit azi-dimineaţă, trimis de soră-mea de la New York. Simbolizează eternitatea şi-mi place la nebunie.

Todd, matematicianul, rezolvă primul şarada. Zice:

— Dumnezeule, m-am prins! Cei doi Bishopi au dispărut în ultima zi de sâmbătă din octombrie ’79; pe repede-nainte nouă ani, şi Gordon Edmonds a dispărut în ultima sâmbătă din octombrie ’88; alţi nouă ani pe repede-nainte, şi-ajungem… – se uită spre Axel, care dă din cap c-aşa e – …azi.

— Ultima sâmbătă din octombrie ’97, zice Lance. Ale dracului potriveli, Axel. Azi e. Azi! – Lance e-n stare să şi dea pe dinafară de cât ego are-n el, să fie şi sincer, concomitent. Rezumă: O casă misterioasă, care nu li se-arată celor din jur decât o singură noapte la fiecare nouă ani. Dumnezeule, mi s-a făcut mătărânga mare şi tare cât comitatul Berkshire. Beţi pân’ la fund!

Felinarele de pe Şoseaua Westwood au nişte halouri portocalii de burniţă fină. Maşinile se precipită de la un limitator de viteză până la următorul. O ambulanţă de la spitalul St John se târâie pe lângă noi – nu se grăbeşte. Băieţii merg în faţă, Lance emiţând o teorie cum c-ar putea fi Conacul Slade gura dinspre noi a unei găuri negre-n miniatură. Mi-ar plăcea să intervin cu ceva, care să-l facă pe Todd să mă respecte, să-mi remarce gândirea pătrunzătoare, dar întotdeauna reacţionez prea lent. Angelica şi Fern se contrează-n opinii pe tema dacă filmul Când Harry a cunoscut-o pe Sally59 e sau nu jignitor la adresa femeilor, aşa că mie nu-mi rămâne decât să-nchei coloana. Locul meu dintotdeauna. Mă uit înăuntru, pe ferestrele cu perdele netrase, şi văd canapele, veioze, tablouri – uite şi-o fată cum exersează la pian, într-o cameră vopsită într-un albastru ca de cer de iulie. Are părul scurt, o uniform-albastră şi cenuşie de şcolăriţă – să-i spunem Grace, de pildă. Pare supărată Grace, pentru că nu-i reuşeşte la perfecţiune piesa pe care se străduieşte s-o cânte la pian; dar eu, ca soră mai mare – se presupune c-aş fi o pianistă de talent –, aş sări s-o ajut pe Grace. Niciodată nu i-aş spune: „Te-ai simţi mai bine-n propria piele, dac-ai mai slăbi câteva kile“. Mama pregăteşte cina-n spate, nu pentru cine-ştie-ce duzină de neveste scârboase ale unor soţi de la Shell Oil, ci numai pentru tata şi Grace, pentru mine şi Freya, care nu s-a urcat în avion şi hop la New York, de îndată ce-a terminat cursurile, ci lucrează la Londra, ca să-şi poată face veacul cu mine la fiecare sfârşit de săptămână. Mama nu găteşte-amestecuri, chestii semivegetariene sau fiţoase – ştie că ne place puiul fript cu cartofi, morcovi şi sos de carne. Eu amestec sosul. Tata vine pe jos de la gară pân-acasă, pentru că nu e vreun mare ştab de companie petrolieră, c-o sută nouăj’ de mii de lire pe an, plus opţiunea de-a primi acţiuni – nu, tata lucrează pentru Greenpeace, şi n-are decât patruj’