de mii pe an. Bine, hai, are şaij’ de mii pe an. Simte Grace că mă uit la ea, îşi ridică privirile, zăreşte şi strada, la care eu îi fac un semn cu mâna, dar ea trage perdeaua. Nu ştii niciodată dacă te-au văzut sau nu.

— Te simţi bine, Sally? – Doamne, Dumnezeule!, e Todd, chiar lângă mine s-a oprit.

— Da, zic, şi tresar speriată, revenind la un comportament normal. Da, m-am… – văd că şi ceilalţi se uită la mine şi-aşteaptă. Zic: Iertaţi-mă cu toţii, m-am… oprit săăă…

— …dansezi cu zânele?, îmi sugerează Fern, destul de binevoitoare.

— Poate că da, recunosc, dar mi-a trecut acum.

— Toată lumea-n vagoane, zice Lance – şi ne reluăm drumul.

Atâta doar că Todd rămâne lângă mine. Poart-o geacă matlasată, cu puf, lăbărţată şi cu loc suficient în buzunare, ca să băgăm în ele mâinile-amândurora. Îi comunic telepatic lui Todd: Ia-mă de mână – dar el nu mă ia. De ce numai scârbe greţoase, cum e Lance Arnott, se dau la mine? Dac-aş fi şi eu mai slabă, mai haioasă, mai cu vino-ncoace, m-aş pricepe ce să-i spun lui Todd acum, pentru ca el, Todd, să-mi spună mie, până s-ajungem pe-Aleea Slade: Ştii ce, Sal, eu votez pentr-un meniu chinezesc de doi, cu care să ne-ntoarcem la mine-acasă pentru cafea – la care, eu i-aş întoarce-o: Ştii ce, Todd, eu votez pentru lasă-l încolo de meniu. Îi facem loc unui ogar afgan, după care se ţine de-o lesă o femeie c-un pardesiu lung şi cu ochelari de soare. Nici nu ne bagă-n seamă. Şoptesc:

— Fermecată, cu siguranţă – la care Todd scoate-un mormăit, ca să-mi arate că e de partea mea.

Mai facem câţiva paşi. Există ceva invizibil, care ne leagă-ntre noi. Se-aude un zgomot scrâşnit, ca de sex, din ce-n ce mai tare – nu-i decât un alergător de ocazie, care trece-n fugă pe lângă noi. Poart-un costum negru-şi-oranj fosforescent, ca şi cum ar fi scăpat din cine-ştie-ce orgie cu chimicale, de pe cine-ştie-unde.

— Sal…, zice Todd, n-aş vrea să par foarte-ndrăzneţ…

— Nu, nici nu eşti, îi răspund un car de nervi, şi simt că mi-o ia razna inima. E-n regulă. Bineînţeles. De acord – la care el se-opreşte, încurcat:

— Dar nici nu ţi-am propus încă…

Sally Timms, ce scroafă proastă eşti!

— Propune-mi! – asta voiam să zic.

— Fraţilor, am găsit-o!, exclamă Lance, de la câţiva paşi înaintea noastră, şi momentul de graţie s-a dus, iar mie inima-mi geme: Nu!

Todd îşi îndreaptă lanterna-n sus, către o placă uşor de trecut cu vederea, fixată pe zid: ALEEA SLADE. E-o trecere-ngustă şi sumbră, pe care cu greu ar încăpea un fotoliu rulant.

— Este că te ia cu fiori, ca la poarta iadului?, zice Lance.

— Sigur că te ia cu fiori, zice Fern, aprinzându-şi una dintre ţigările ei franţuzeşti. E-aproape noapte, şi e-un spaţiu închis.

— Eu una, zice Angelica – şi pare că-i tremură vocea –, simt nişte prezenţe-aici.

O parte din mine gândeşte: Da, da, sigur că simţi, dar o altă parte din mine, cum să zic… ştie ce vrea să zic-Angelica, de fapt. Aleea Slade se-nfige în penumbră ca o lamă de cuţit, după care, o coteşte brusc la stânga, pe sub o lampă chioară, care mai şi pâlpâie. Dac-aş fi o „prezenţă“, către un asemenea loc m-aş simţi atrasă.

— Cine le tulbură primul prezenţele? întreabă Lance, pe-un ton sec.

— N-ai mai face-o atâta pe cocoşul, zice Angelica, dac-ai avea tu viziune.

— Fred e unchiul meu, zice Axel, aşa c-o să deschid eu drumul. Sunteţi gata?

Lance, Angelica, Fern, eu şi Todd – în această ordine – îl urmăm pe Axel. Mă simt în siguranţă, avându-l pe Todd în spatele meu, şi-mi trec degetele-nmănuşate peste cărămizile şi de pe-o latură, şi de pe cealaltă; Aleea Slade n-are cum să fie mai lată de-un metru. O persoană realmente grasă – mai grasă decât mine, adică – nici n-ar putea să treacă pe lâng-o altă persoană, care ar veni din sensul opus.

— E frig, şoptesc, nu ca să m-audă cineva, dar Todd m-aude. Zice:

— Bineînţeles că-i frig. Aeru-i ca un pumnal pus la gâtul tău.

— Ecou dat naibii, zice Lance. Balrogi60 din străfunduri, vă chem să v-arătaţi!

— Ai grijă pe cine invoci, îi spune Angelica, pe tonul unei învăţătoare-nţepate.

Lance, în schimb, dă drumul unui recital cu ecouri după Bohemian Rhapsody61, până când Axel îi spune:

— Bagă-i cep, Lance.

Axel a şi ajuns la colţul de sub lampa chioară, şi, după câteva secunde, toţi şase ne bulucim acolo. După ce coteşte la stânga, fâşia care e-Aleea Slade mai merge drept alţi vreo patruzeci sau cincizeci de paşi – e greu de văzut clar –, după care, coteşte iar la dreapta, sub o altă lampă care pâlpâie, atârnată sus de tot.

— Întotdeauna-s de rău augur, zice Lance, becurile-astea care bâzâie. A văzut careva Candyman62?

Eu chiar l-am văzut, dar nu recunosc, şi nimeni altcineva nu răspunde. Aleea Slade e doar un pasaj dintr-un oraş oarecare, numai că zidurile de cărămidă care-o flanchează sunt înalte cât două staturi de om şi blochează orice vedere, în toate direcţiile. Cerul nu mai e decât o altă fâşie lungă, dar de-amurg apos, pe deasupra capetelor noastre, ale tuturor. Sunt lipită cu spatele de Todd, care miroase-a lână umedă şi caldă, şi-a mentă. Cu prima ocazie, o să-l întreb ce-a fost cât pe-aci să-mi spună mai devreme, pe strada mare. Şi-atunci, el o să-şi ia inima-n dinţi şi-o să mă invite-n oraş. Trebuie neapărat să provoc aşa ceva, ca să preiau controlul şi eu, măcar o dată.

— Nici urmă de vreo poartă, zice Lance. E tot numai