— Două ziduri lungi, neîntrerupte, după cum vezi şi tu, se bagă-n vorbă enervanta de-Angelica.

— Bun, zice Axel. Aleea pe care ne-aflăm ar putea fi un SOP.

— Şi, mă rog, ce-i un SOP, când îl găseşti acasă?, vrea să ştie Lance.

— Un Sit de Ocurenţă Paranormală, motivul pentru care-Angelica detectează prezenţe – Dumnezeule, cât de mulţumită de sine poate s-arate Angelica! –, drept care, pe voi, Lance, Fern, Todd, vă rog să cercetaţi peretele de pe dreapta – fiecare centimetru din el, până la capătul celălalt. Angelica, Sally şi eu ne ocupăm de peretele de pe stânga. Suntem în căutare de IAP-uri – ceea ce este o abreviere de la… Ştie cineva?

Todd îşi drege glasul şi zice:

— Indicatori de-Anomalie Parapsihică.

— Excelent, zice Axel, drept care şi eu mă simt mulţumită – nu ştiu de ce.

— Adu-mi aminte cum arată, mai exact, un IAP, zice Fern.

— Obiecte, semne, înscrisuri, o lămureşte Axel. IAP-urile se manifestă sub o mulţime de forme diferite. Orice e nelalocul său poate fi un IAP.

— Eu caut fisuri în membrană, zice-Angelica.

— Ce membrană?, întreabă Fern, exact aşa cum a sperat Angelica.

— Membrana care desparte lumile-ntre ele. Există, deşi nu se vede. Singuri empaţii o găsesc vizibilă. Aceia dintre noi care şi-au dezvoltat capacitatea vizualizării chakrelor.

— A, da, bineînţeles, aprobă Fern, de parc-ar fi profund impresionată. Acea membrană.

— Deschiderea la minte e ceva minunat, zice-Angelica. Încearc-o şi tu, câteodată.

Fern îşi aprinde-o altă ţigară şi zice:

— Dacă eşti prea deschis la minte, rişti să-ţi cadă creierul pe-afară din cap.

Nu văd ce mutră face-Angelica pe-ntuneric, dar sunt aproape convinsă că trimite raze-ale morţii către Fern.

— Nu ştiu dacă asta-i vreun IAP, strigă Lance, care a luat-o înainte cu câţiva metri. Dar o poartă e sigur.

Cu toţii-l ajungem din urmă pe Lance, care s-a lăsat pe vine-n faţa unei uşi mici, negre, de fier. Cel puţin aşa cred, că-i o uşă. E joasă şi foarte-ngustă, ca şi cum ar fi fost făcută pentru cine-ştie-ce hobit slăbănog, şi n-are nici mâner, nici zăvor, nici vreo indicaţie – nimic.

— IAP-urile sunt adesea camuflate sub forma unor obiecte fireşti, zice Axel.

— Arată solidă, zice Fern, răpăind cu-ncheieturile degetelor în fierul uşiţei. Se şi simte solidă.

— Nu bate-n ea!, se stropşeşte-Angelica la Fern. Să nu trezeşti vreo entitate ostilă – şi-şi lipeşte palma de uşă. Emanaţii – fără nici un dubiu.

— Curios că nici unul dintre noi n-a remarcat-o de la colţ, intervin şi eu.

— E-o uşă-ngustă, zice Fern. Şi plasată sub un unghi obtuz.

— N-are broască, zice Lance. Încuietoarea trebuie să fie pe dinăuntru – şi-apasă pe suprafaţa uşii, în diverse puncte.

— Ce speri să găseşti făcând asta? întreab-Angelica.

— Zăvoare care se deschid la presiune – dar uşa rămâne-nchisă, aşa că Lance îi spune lui Axel: Dacă m-aş urca pe umerii tăi, aş reuşi, eventual, să…

— N-ai reuşi, fiindcă m-aş prăbuşi la pământ, mort, zice Axel şi se-ntoarce către Fern – şi nu către cur-mare de Sally Timms, evident –, zicând: Vrei tu să te caţeri, Fern…

— Las-o moartă, îi taie-avântul Fern. Dacă, într-adevăr, Conacul Slade ăsta se află de cealaltă parte-a unui zid atât de-nalt, nu se poate ca o asemenea uşiţă, ca de intrare-n stup, să fie singura cale de acces la el. Ce-ar fi să mergem noi mai departe, până ieşim de pe alee-n strada mare de dincolo, şi s-o luăm pe latura cealaltă, până dăm de poarta principală de acces?

Ar fi perfect normal aşa, dar Lance nici nu vrea s-audă.

— Ce spui tu? Păi, dac-ar fi fost atât de simplu, n-ar fi găsit-o şi poliţia? Găurile de vierme interdimensionale n-au „partea cealaltă“, nici „porţi principale de acces“. Asta-i uşa de intrare, nu mai există alta.

Răsună ceva ca o bătaie de joc în felul în care spune Lance ce spune, iar mie, o voce din cap îmi şopteşte: Să n-ai încredere-n el, vă joacă pe toţi pe degete…

Pe urmă, se petrece un lucru straniu: mâna mea decide, cu de la sine putere, s-apese şi ea tare-n uşiţa neagră, de fier, şi-un val de căldură-mi străbate palma. Scot un icnet de mirare involuntar, ca un căţeluş pe care calci din neatenţie, şi uşa se deschide brusc, tot cu de la sine putere. De parc-ar fi aşteptat doar atât – să fie rugată, s-o rog eu. Ne-aşteaptă larg deschisă…

— Iete, să mi-o tragi!, exclamă Lance. Nu chiar la propriu, Axel.

— S-ar zice că Sal e cea cu-atingerea magică, zice Todd.

— Probabil că era deschisă de la bun început, zice-Angelica. Dar sunt aşa de-nspăimântată, că nici nu-mi pasă, de-acum…

Trecem de-un tufăriş, ieşim la marginea unei pajişti lungi şi rămânem cu privirile-aţintite spre-o casă mare şi veche, de piatră. O iederă căţărătoare de Virginia, de-o culoare stacojiu-închis în ce lumină mai ofer-amurgul, creşte pe-o latur-a casei. Câteva stele palide se zăresc prin golurile dintre nori, dar cerul încă mai este ceva mai luminos şi aerul, ceva mai cald, faţă de cum erau pe-alee.

— Văzut prin ochii mei de ne-mediu, zice Fern, Conacul Slade pare, mai degrabă, scos din filmul despre Rocky Horror63, decât o „membrană care desparte lumile-ntre ele“.

Angelica nu poate muşca momeala, pentru că Fern are dreptate. Ceea ce-avem în faţa ochilor este o petrecere de Halloween dintr-un cămin studenţesc. Novocaina pentru suflet64, a celor de la Eels, bubuie de zor, Bill Clinton şi-o călugăriţă se giugiulesc pe-o bancă65, iar o gorilă, un Înger-al-Morţii şi-o Maşteră-cea-Rea stau şi fumează-n jurul unui… cadran solar, probabil.

— ’Ai de mine, Axel, zice Lance, da’ perfid mai eşti.

— Ă?, zice Axel, vag năucit; apoi, revenindu-şi în simţiri: Poftim? „Perfid“?

—