— N-am ademenit pe nimeni la nimic, se stropşeşte Axel.

— Ia staţi o clipă, zice Fern. Ăsta-i unul şi-acelaşi Conac Slade, pe care n-a reuşit să-l dibuiască marele creier colectiv al poliţiei din Valea Tamisei?

Axel mormăie ceva de genul:

— Aşa s-ar zice, dar… – numai că i se fâsâie „dar“-ul.

— Bun, zice Fern. Şi-atunci, cât mai avem o brumă de sănătate mintală, putem să punem cruce teoriei că tocmai ce-am trecut printr-o gaură neagră?

— Fern, tu eşti?, zice Maştera-cea-Rea, venind către noi. Fern! Mi s-a părut mie că tu eşti! – vrăjitoarea-i americancă şi poart-o mască verde. Ne-am cunoscut la seminarul profesorului Marvin despre teatrul epocii iacobite. Kate Childs – din programul de schimb de studenţi al colegiului de la Blithewood. Cu toate că-n momentul ăsta – şi face o piruetă – bântui la lumina lunii, pentru forţele răului. Tre’ să-ţi spun, Fern, că felul cum ai jucat în Laba de maimuţă66 m-a dat, e-fec-tiv, pe spate.

— Kate!, exclamă viitoarea celebritate Fern, uitând cu desăvârşire de noi, jenanţii de târâie-brâu, care ne ţinem după ea. Mă bucur aşa de tare c-ai venit să te dai huţa şi să vezi Lăbuţa.

— Da’ ce zici tu?… – şi Kate Childs trage-adânc în piept din ţigara cu haşiş, după care scoate-un mic norişor de fum adictiv –, … că literalmente mi-a venit să mor de invidie.

Lance intervine:

— Fumezi cumva ce cred eu că fumezi, răutatea-ntruchipată de Maşteră-cea-mai-Rea ce eşti?

— Depinde, zice fata din America, privindu-l pieziş pe Lance, de ce anume crezi tu că fumez, mai exact.

— Ia taci o clipă, Lance, intervine-acum Angelica. Scuză-mă… Kate. Am vrea să ne lămureşti într-o privinţă: clădirea de-aici e Conacul Slade?

Kate Childs zâmbeşte, ca şi cum ar putea fi o întrebare-capcană. Zice:

— Dacă n-au redenumit-o, cumva – să zicem –, în ultima juma’ de oră, da, este.

— Mulţumesc, zice Angelica, după care insistă: Şi cine locuieşte-n ea?

— Eu şi-ncă vreo cinşpe studenţi cu burse de la Erasmus, veniţi cu schimburile. Da’ voi aţi venit aici pentru petrecerea de Halloween, este?

— Absolut, zice Lance. Dar suntem şase investigatori ai paranormalului.

— Ca să fim bine-nţeleşi, revine Angelica. Universitatea deţine Conacul Slade, această clădire de-aici, în care voi locuiţi?

— Acuma…, tehnic vorbind, Institutul Erasmus îl deţine, cu toate că vine un îngrijitor de la universitate şi tunde iarba cu maşina lui de tuns rahatul. E-o pancartă-n faţă, care zice că – aoleu, Doamne, ce-am zis adineauri, „maşină de tuns rahatul“? Am zis, nu? În loc de „maşină de tot rahatul“ – şi Kate Childs se-pleacă înainte şi râde-n surdină, după care se ridică la loc, serioasă, de parcă nici n-ar fi râs. Pardon, zice. Despre ce vorbeam?

— Despre pancartă, zice Axel. Pancarta din faţă, de la intrarea principală…

— Da, scrie-aşa: „Conacul Slade. Centru de Acordare a Burselor Erasmus. Sponsor al Înţelegerii Interculturale în Educaţie din 1982“. Trec prin faţa ei în fiecare zi. E-acolo… – şi face semn cu degetul, dacă se poate spune aşa, peste acoperişul Conacului Slade –, … lângă porţile mari. Bun, dacă ne-am lămurit cu-asta… – şi-acum, Kate Childs arată direct spre casa cea mare –, beţi, mâncaţi, veseliţi-vă, că mâine-o să…

Face o mişcare din mână, ca şi cum ar vrea să şteargă şi amintirea ultimului verb, după care se răzgândeşte şi-i întinde lui Lance ţigara ei cu haşiş – iar el se-ntoarce către noi, ceilalţi cinci, şi zice:

— Cu voi, mă văd mai târziu, băieţi şi fete…

— O să introduc un mesaj de scuze formale-n registrele ParaClubului, zice Axel, în timp ce el, Angelica, Fern, Todd şi eu ne-apropiem de clădire. Unchiul meu s-a jurat că nimeni, vreodată, n-a găsit Conacul Slade – şi Axel bate cu palma-n peretele de piatră. Ori e-un mincinos, ori habar n-are de ce vorbeşte. Ce mai contează? Prima şi marea mea greşeal-a fost că l-am crezut.

Îmi pare rău de Axel.

— E unchiul tău, zic. N-ar trebui să te simţi vinovat numai pentru asta, că l-ai crezut.

— Are dreptate Sal, zice Todd. Nu s-a întâmplat nimic rău.

Dar Axel nu ne bagă-n seamă. Zice:

— A doua mea greşeal-a fost că n-am venit mai întâi în recunoaşterea locurilor. O plimbare scurtă pe Bulevardul Cranbury ar fi fost de ajuns. Este impardonabil aşa ceva. Nesăbuit. Amatoristic – mai are puţin şi plânge, bietul Axel.

— Cui ce-i pasă?, zice Fern. Pare să fie-o petrecere de şmecheri în cerc închis.

— Mie-mi pasă, zice Axel, aranjându-şi mai bine fularul la gât. ParaClubul se suspendă până la noi ordine. Tuturor, noapte bună – şi, spunând asta, o ia pe-aleea de pe-o latur-a Conacului Slade.

— Axel, zice Angelica, repezindu-se după el. Stai uşor, unde fugi…

Todd se uită după ei, până se fac nevăzuţi.

— Bietul băiat, zice.

— Biata fată, zice Fern despre Angelica, iar asta nu mai înţeleg – mă gândeam c-o detestă. Mă rog, zice tot ea, când eşti la Roma… 67 – după care, o ia pe scări în sus şi se face una cu interiorul casei.

Todd se-ntoarce către mine şi face-o mutră gen: Ce noapte de pomină!, la care eu fac o mutră gen: Mie-mi spui? către el. Îşi potriveşte ochelarii pe nas. Dac-aş fi iubita lui, l-aş convinge să-şi ia lentile de contact, ca să-şi arate figura de poet damnat, în deplina ei splendoare. Zic:

— Todd, voiai să mă-ntrebi ceva…

— Zău, aşa voiam?, zice el şi face-o mutră perplexă.

— Da, pe stradă, mai devreme. Înainte să descopere Lance aleea.

Todd se scarpină la ceafă.

— Serios? Ăăă… – la care, mă dezumflu toată.

Se preface c-a uitat, fiindcă şi-a pierdut curajul, bietul Todd. Slăbănoagele-astea de