— Poate dac-am intra-n casă, şi-am sta puţin de vorb-acolo, Sal…, mi-aş aduce-aminte, zice. Ăăă, ce vreau să zic este…, dacă n-ai alte planuri pentru astă-seară. Bem ceva scurt şi stăm puţin de vorbă. Fără alte obligaţii.

— Numai o singură soră, îi spun lui Todd a doua oară, mai tare, fiindcă boxele unei combine stereo bagă la greu Prins de sticleţi68, a celor de la Supergrass.

Stăm înghesuiţi unul într-altul într-un colţ, lâng-un cuptor zgomotos, când vine vorba să evacueze căldura. E-nghesuită bucătăria, şi cuprinsă parcă de-o ceaţă, de la fumul de ţigară. Miroase-a pubelă. Todd bea dintr-o sticlă de bere Tigru, eu – nişte poşircă de vin roşu, dintr-un pahar de plastic.

— E sora ta mai mare, bănuiesc, zice Todd.

— Ai ghicit aşa, la modu’ cin’zeci-cin’zeci, sau ţi-ai dat seama pur şi simplu? zic.

— Am avut o bănuială de optzeci-douăzeci. Cum o cheamă?

— Freya. Locuieşte la New York, zilele-astea.

Undeva, în apropiere, izbucnesc hohote de râs. Todd îşi face mâna pâlnie la ureche.

— Cum ai zis?

— Freya. Ca pe zeiţa norvegiană dată naibii a… a…

— Iubirii, amorului, frumuseţii, fertilităţii, aurului, războiului şi morţii, zice Todd.

— Despre ea-i vorba, zic. Spre deosebire de „Sally“, un căluţ de mină blestemat sau, poate, vreo boarfă din East End, cartierul docurilor dintr-un roman oarecare de Dickens.

— Nu-i adevărat!, exclamă Todd, cu aerul că e lezat pe bune. Sally e-un nume luminos. E plăcut.

— Toate cercetările sugerează că orice Freye ajunge mult mai departe-n viaţă decât orice Sally. Spune-mi şi mie o singură Sally celebră. Hai, zi. Nu ştii nici una, este? Toate medaliile puse-n joc la şcoală, soră-mea le-a câştigat; a prins o bună chineză mandarină la Singapore; vorbeşte fluent franceza, de la Geneva; şi-a luat diploma de licenţă-n jurnalism de la Colegiul Imperial în iunie trecut; s-a mutat cu prietenul ei în Brooklyn, iar el, bineînţeles, e-un chinezo-american, realizator de documentare unu’-şi-unu’; plus că şi-a găsit o slujbă soră-mea la un studio fotografic de pe strada Bleecker. Nu ca stagiară – o slujb-autentică, plătită. Şi toate astea, într-un interval de două săptămâni după ce i-a coborât avionul pe pista de la JFK69. Tipic pentru Freya. Dacă sun-a invidie ce-ţi spun, asta şi e. Doamne, Todd, mi-ai condimentat vinul cumva cu serul adevărului?

— Nu, dar nu te opri, Sal. Ador să te-aud vorbind.

Am auzit perfect ce mi-a spus, dar şi eu ador să-l aud pe Todd rostind cuvintele „ador“ şi „te“ atât de-apropiate unul de celălalt, aşa că-l întreb:

— Ce-ai zis? Mai zi o dată.

— Am zis c-ador să te-aud vorbind, zice Todd. Poate că şi Freya-i stăpânită de invidie, când vine vorba despre tine.

— Da, sigur că da! Iată biografia mea, în câteva cuvinte, ca să subliniez ce vreau să spun: Sally Timms, născută la Canterbury-n 1979 – Todd m-ascultă foarte-atent, ca şi cum ar dori, pe bune, s-audă aşa ceva. Tata era unul dintre soţii de la Shell Oil, şi mama – nevastă de la Shell Oil. Mai sunt şi azi – la Shell, e ca la Hotelul California70: poţi să predai camera, dar, de plecat, niciodată nu pleci de tot. Pe tata l-au promovat la sucursala din Singapore, când eu aveam opt ani, aşa că ne-am mutat acolo cu toţii. La Singapore-s numai reguli, orice metru pătrat e-mprejmuit cu garduri. Când aveam doişpe ani, am suferit un fel de… cădere nervoasă, şi… – ezit, pentru că mă-ntreb dacă Todd îmi admiră onestitatea sau gândirea. Cap sec, opreşte-te, cap sec! Opreşte-te! – dar ochii lui căprui minunaţi mă-ndeamnă să zic mai departe, aşa că zic: Părinţii mei au decis că nu eram în stare să m-adaptez cultural, aşa c-am aterizat la o şcoală de fete din Great Malvern, în Worcestershire. Şase ani de climă englezească; de potol greţos englezesc; o mulţime de fete singaporeze – ce ironie! –, plus altă mulţime de fete cu probleme de-ale bogătaşilor. Aşa, ca mine – şi gândesc: numai că mai subţirele, mai drăguţele şi mai scârboşele. Zic: Ar fi trebuit să mă simt ca la mine-acasă, dar eu… Cert e c-am detestat acea şcoală.

— Părinţii tăi ştiu cât de nefericită erai?, întreabă Todd.

Ridic din umeri:

— Nu făceam nimic altceva decât să-mi aranjez patul şi să zac întinsă-n el. Tata s-a mutat cu slujba-n Brunei, fiindcă fusese iar promovat; mama, în schimb, a rămas la Singapore; Freya s-a dus la Sydney – toate astea se-ntâmplau, bineînţeles, înainte s-apară e-mailul, aşa c-a trebuit să ne… facem cu toţii propriile vieţi, mai mult sau mai puţin independent unii de alţii. Ne reuneam verile şi de Crăciunuri, dar, în timp ce mama şi Freya parc-ar fi fost două surori care nu se mai văzuseră de mult, eu eram… în fine, mi-ar plăcea să spun: „oaia neagr-a familiei“, numai că oile negre sunt, mai degrabă, interesante. Zău, Todd, nu pot să cred că stai şi m-asculţi plângându-mi de milă.

— Nu-ţi plângi de milă, zice Todd. Ai avut o perioadă grea.

Mai sorb o dată din poşirca de vin.

— Dar nici nu mă comparam cu vreun orfan bolnav de SIDA, cu nu-ştiu-ce nord-coreean sau cu fata-n casă a vreunei neveste de la Shell Oil. Uit mereu ce noroc am avut.

— E cineva care nu uită?, zice Todd, la care, dau să zic: „Tu pariez că nu uiţi“, dar un tip, negru cu părul vopsit alb, deschide uşiţa cuptorului de lângă noi.

— Scuze, scuze, vă rog, băieţi şi fete, zice, şi scoate dinăuntru o tavă cu pâine cu usturoi, din care ne-oferă o felie şi nouă: Haide, haide, ştiţi foarte bine că vreţi şi voi.