— Dacă iei tu, iau şi eu, zice Todd.

— Mama mea-i oarbă, îmi spune Todd, când ajungem, fiecare, la felia cu numărul trei.

Bine, eu sunt la cea de-a patra, de fapt, dar mă opresc din mestecat. Zic:

— Todd…

— Hai, că nu-i aşa grav. Oamenii se descurcă şi-n cazuri mai rele.

— Nu-i vorba că nu-i aşa grav, zic. De-asta mai locuieşti cu părinţii?

— Ă… hă… Am fost acceptat la Edinburgh, şi maică-mea şi taică-meu nu mă scoteau din: „Du-te, fiule, trăieşte-ţi viaţa“, numai că tata-mbătrâneşte din ce-n ce, eu sunt singurul copil la părinţi, aşa c-am rămas. Nu regret. Am o mansardă numai a mea, situată deasupra garajului, cu toate alea moderne, în care să… – şi Todd îşi dă seama că, dacă zice: „s-aduc fete“, o să pară că-mi bate apropouri, aşa că se-opreşte brusc. În care săăă…

— … ai spaţiul tău personal şi-o viaţă independentă? îi propun, ştergându-mi un firişor de unt topit de pe bărbie, cu cel mai sofisticat gest de care sunt în stare.

— Spaţiu personal şi viaţă independentă… da. Pot să mai folosesc formula?

— Numai cu mine, îndrăznesc să-i spun şi-ncerc să nu mă uit lasciv, câtă vreme Todd rânjeşte şi-şi linge untul cu usturoi de pe degete. Zic: Dacă nu-i o-ntrebare prea personală, Todd, poţi să-mi spui şi mie dacă mama ta s-a născut oarbă sau dac-a orbit dup-aceea?

— După. Când aveam unşpe ani, atunci au diagnosticat-o. Retinitis pigmentosa – retinită pigmentară sau RP, cum le spunea prietenilor ei. A coborât de la o vedere de nouăzeci la sută la una de zece la sută în decurs de-un an. Vremuri nu dintre cele mai bune. În ziua de-azi, poate să spună dacă-i noapte sau zi, dar cam atât. Şi totuşi, chiar şi-aşa suntem norocoşi. Câteodată, RP vine la pachet cu surzenie şi oboseală cronică, dar mama e-n stare să m-audă înjurând, chiar şi de la un kilometru depărtare. Ba chiar lucrează, transcriind cărţi audio în limbaj Braille. De pildă, a lucrat la romanul ăla de Crispin Hershey, Embrioni deshidrataţi72.

— Tare, zic, dar nu mai adaug şi opinia mea, că e masiv supraapreciată cartea respectivă.

Todd îşi ţine genunchiul aproape lipit de-al meu. Dac-aş fi mai beată, sau Freya, sau Fern, i-aş pune o mână pe genunchi şi i-aş spune: Sărută-mă, prostule, nu te-ai prins c-aştept asta de la tine? – şi cât de şic ar suna! Dar, dac-aş încerca să fac asta cum sunt acuma, exact opusul aş reuşi, ca o pămpăloaică beată şi toantă ce sunt, pe deasupra şi grăsoacă – un fel de Lance-femeie –, şi-asta nu pot, nu vreau, nu trebuie, nu fac. Rămân la „tare“.

— Tu şi mama v-aţi înţelege bine, zice Todd, şi se ridică-n picioare. Chiar foarte bine, adaugă.

Ce să fi fost asta, o invitaţie? Zic:

— Îmi doresc, Todd, alăturând cuvintele „doresc“ şi „Todd“. Doamne, da’ ce mi-aş dori s-o cunosc!

— Păi hai să procedăm în sensul ăsta. Uite, eu mă duc să caut baia, pe unde-o fi. Promiţi că nu pleci nicăieri?

— Promit. Pe-onoarea mea – şi-l văd pierzându-se printre nenumăratele trupuri slăbănoage.

Todd Cosgrove. Un nume bun pentr-un iubit. „Todd“ e, mai degrabă, lipsit de clasă, în timp ce „Cosgrove“ ţine deja de domeniul şicului. Un echilibru numai bun. „Sally Timms“, nu ştiu, sună ca o promotoare de evenimente, căreia toată lumea i se cacă-n cap, în timp ce „Sal Cosgrove“ ar putea fi o stea-n ascensiune la BBC, ori o proiectantă de interioare pentru alte stele, ori o editoare ajunsă legendară. Sal Cosgrove nu e nici grasă. Ea niciodată n-ar devora o pungă-ntreagă de bomboane de ciocolată Minstrels, format de familie, după care să se forţeze să vomite-n closet. Ce-i drept, abia-n urmă cu juma’ de or-am intrat în vorbă cu Todd propriu-zis, dar nici o situaţie de iubire nemuritoare nu era vreodată mai veche de-o juma’ de oră, pe vremuri.

În spatele meu, Darth Vader73 îşi face harcea-parcea conferenţiarul de la Sociologie-n faţa unui Incredibil de slăbănog Hulk; în faţa mea, Îngerul-Morţii – sau Îngereasa, poate – îşi ţine coasa proptită-n pământ şi-i şopteşte vorbe dulci unui înger negru cu-aripile crâmpoţite. Îmi desfac poşeta şi scot oglinjoara cu capac de la Tiffany’s – un cadou de „pardon“ de la Freya, care a fost mult prea ocupată ca să pot eu locui la ea-n august, la New York. Fata din oglindă-şi reface rujul. Dacă Todd mi-a devenit iubitul oficial, o să mă ţin de dietă, o să mănânc numai fructe la micul dejun şi numai jumătate din porţiile de-acum. O să le cadă feţele, mamei şi soră-mii, Freya, când m-or vedea. Doamne, ce bine-o să mă simt! Acuma, dac-am luat o asemenea hotărâre, mă ridic şi mă-ndrept spre masa cu bufetul. Floricele, încă nişte pâine cu usturoi şi două suporturi de prăjituri de la Wedgwood, pe care sunt stivuite multe-multe negrese. Unul dintre suporturi are un steguleţ înfipt în cea mai de sus prăjiturică, pe care scrie: NEGRESE CU HAŞIŞ, în timp ce, pe steguleţul înfipt în vârful celuilalt morman scrie: NEGRESE FĂRĂ HAŞIŞ. În afară de-un baton Snickers, înaintea seminarului despre Chaucer, şi de tubul de Pringles, pe care l-am golit la bibliotecă, n-am pus în gură nimic, de la prânz încoace. Da, bine, dacă nu pune nimeni la socoteală pâinea cu usturoi. Plus c-am ars un toptan de calorii, mergând pe jos până la Vulpea şi Copoii. N-o să fie-un cap de ţară, dacă iau doar o mică negresă fără haşiş…

… Sfinte iad, zău c-am făcut spume la gură – sunt delicioase, nu alta! Ciocolată neagră,