alune, rom şi stafide. Sunt pe cale să mai mănânc una, când un Action Man74 blond, bronzat şi cu ochi albaştri, într-un costum din cap până-n picioare negru, mulat pe muşchi, se-apropie şi mă-ntreabă c-un accent de tip Antipozi de douăş’patru de carate:

— Nu ne-am cunoscu’ la spectacolu’ lu’ Morrissey75?

Mi-aş fi amintit.

— Mă tem că eu-s altă fată.

— Povestea vieţii mele, zice. Da’ serios, acuma, să ştii c-ai un Doppelgänger76. Eu-s Mike – Mike de la Melbourne –, a nu se confunda cu Mike de la Margate. Mă bucur să te cunosc… semnu-ntrebării?

Ne dăm mâna.

— Sal. De la Singapore, presupun, dacă e vorba să fiu de undeva, zic – sună mai exotic Singapore decât Malvern, atâta timp cât n-ai locuit, propriu-zis, acolo.

Mike de la Melbourne îşi înalţ-o sprânceană de omul-misterelor. Zice:

— Sal Singaporeza. Cred c-am băut într-o seară, la un bar, trei cocteiluri care se chemau aşa. Numa’ tu şi cu tine, Sal?

Dintre toţi tipii care s-au dat la mine, fără să fie beţi – şi care n-au fost nici ei chiar aşa de mulţi, ăsta-i adevărul –, Mike de la Melbourne, dar acum din faţa mea, e de departe cel mai arătos, de ordinul anilor-lumină. Fiindcă-l am pe Todd, îi zâmbesc apologetic lui Mike. Zic:

— Mă tem că nu.

Mike de la Melbourne face-o plecăciune curtenitoare.

— Norocos tipu’, zice. Halloween vesel – şi pleacă.

Dracu’ să te ia, Isolde Delahunty, de la Şcoala-Fanion de Domnişoare din Great Malvern, cu plutonul tău cu tot de fete-Barbie, care practicaţi fascismul trupesc şi timp de opt ani m-aţi gratulat cu-apelativul „Guiţ“, de parc-ar fi fost numai o poreclă simpatică, şi-mi strigaţi „Guiţ-guiţ-guiţ!“, ori de câte ori treceaţi pe lângă mine pe scări, în sus şi-n jos, ori la duşuri, după meciurile de hochei pe iarbă, iar eu trebuia să mai şi zâmbesc, de parc-ar fi fost doar o glumiţă nevinovată, deşi voi ştiaţi că nu era, ştiaţi că era un apelativ otrăvit, aşa că dracu’ să te ia, Isolde Delahunty, şi dracu’ să vă ia pe toate, oriunde v-aţi afla-n această seară, pentru că tot eu am câştigat, Guiţ tocmai ce-a refuzat un semizeu bronzat australian, practicant de surf, care-acum se-ntoarce – încă mai zâmbeşte – şi-mi face semn către cele două mormane de negrese:

— Apropo, Sal Singaporeza, vezi să nu fi-nlocuit vreun glumeţ alea două steguleţe-ntre ele, zice, la care eu mă opresc din molfăit.

— Dar asta-i foarte periculos, îi spun.

— E-he, zice, unii oameni… sunt nişte rahaţi, de fapt.

La baza scărilor, o fată posibil indiană, într-un costum de Omul de Tinichea complet argintiu îmi citeşte gândurile:

— Baia-i încolo, faci la dreapta, mergi-nainte şi dai de ea. Îmi place oja ta de unghii, apropo. Ce-i, albastru-păun?

Nu reuşesc să mă decid între „Da“ şi „Mulţumesc“, aşa că nu-mi iese nici unul ca lumea. Neştiind cum s-o dreg, îi urmez indicaţiile şi-ajung într-o cameră cu televizor, unde un grup de băieţi stau pe canapele şi se uită la Exorcistul77, dar aşa ceva nu rămân să văd. Exorcistul se dădea şi la petrecerea de la Malvern, când l-am lăsat să mă defloreze pe-un prieten al fostului iubit al unei cele mai bune prietene de moment – un anume Piers. Nu-i o amintire de care să-mi fie drag. Isolde Delahunty a povestit în toată şcoala, bineînţeles, cum avusese şi Guiţ-Guiţ o Noapte-de-Pomin-a ei, şi-a răspândit ce zisese Piers despre mine dup-aceea. Uite, c-am ajuns acum pe-un coridor luminat albastru, care bubuie de Hiperbalada78 lui Björk. Trec de-o pereche de uşi înalte şi-arunc o privire-năuntru. Vreo treize’-şi-ceva de inşi dansează într-un soi de uriaşă fostă sală de bal, pe care o luminează doar nişte lămpi chioare, oranj. Unii dintre dansatori poartă nişte jumătăţi de costume care le-atârnă de la brâu în jos; alţii au rămas doar în tricouri sau veste. Îl zăresc pe Lance, care-şi trece palma peste propriu-i piept şi pe ceafă. Îşi scutură coama cu mătreaţă, m-ocheşte şi el pe mine-n pragul uşii, aşa că-mi face semn să m-apropii, c-un deget de zeu care transmite: „Vino-ncoace“. Nu nimeresc s-o iau mai repede pe coridorul răcoros, până nu borăsc, de-acolo pe dup-un colţ, urc nişte scări, cobor altele, pân-ajung la o fereastră panoramică, de la care se vede ceea ce-ar putea fi partea din faţ-a Conacului Slade, cu două ditamai porţile, deşi felinarele de pe stradă, ca şi umbrele şi siluetele copacilor, sunt neclare din cauza ceţii şi-a geamurilor aburite – iar eu, ca să fiu cinstită, mi-am lăsat în bucătărie simţul orientării. Hiperbalada s-a transformat în Apărat de rău79, piesa celor de la Massive Attack. Îmi aud numele pronunţat de Fern. E tolănită pe-o canapea gigantică dintr-un alcov, c-o ţigară de-a ei, franţuzească, într-o mână şi-un pahar în cealaltă, ca şi cum ar fi-n plină sesiune de pozat. Zice:

— Bună. Te bucuri de petrecere?

— De fapt, da. L-ai văzut cumva pe Todd?

— Am văzut cât de picat în fund e după tine.

Vreau atât de mult s-aud aşa ceva, că m-aşez lângă ea, doar pentr-o clipă. E rece pielea canapelei. M-afund în ea – efectiv. Scoate zgomotul ăla scrâşnit, ca de zăpadă proaspăt căzută, sau de polistiren, pentru care nu s-a inventat încă un adjectiv potrivit. Zic:

— Aşa crezi tu?

— Şi-ncă cum, Sal. Nu pentru nu-ştiu-ce chestii paranormale s-a înfiinţat el aici, Todd, astă-seară. Când aveţi de gând să vă… cuplaţi – chiar azi?

Mă prefac reţinută, dar sunt mai fericită decât am fost… vreodată, de fapt. Zic:

— Depinde… Lucrurile astea-şi urmează ritmul lor.

— Rahaturi, fato, zice Fern, stingându-şi ţigara-n pahar, c-un