Niciodată n-a pomenit Fern de vreun frate – nu c-am fi stat de vorbă noi două prea mult. Zic:

— Şi fratele tău e student, e actor, ce e…?

— Nu mai e nimic, în ultima vreme. E mort.

— Aoleu, Doamne! Eu şi gura mea mare, Fern, îmi…

— Nu-i nimic. E-n regulă. S-a întâmplat acum… cinci Crăciunuri. Istorie veche – şi Fern se uită fix la ţigara stinsă-n pahar, care se roteşte.

Încerc să-mi repar gafa.

— Ce-a fost, vreun accident? Vreo boală?

— Sinucidere. A sărit cu maşina Jonny al meu peste marginea unei prăpăstii.

— Fir-ar al naibii… Îmi pare rău. Şi de ce s-a… de fapt, nu, iartă-mă, nu e…

— N-a lăsat nici un bilet, dar acea muchie de prăpastie se găsea la un câmp distanţă de drumul spre Trevadoe – bârlogul nostru de familie-ancestral de lângă Truro –, aşa că ştim clar că n-a fost vorba de vreun accident – şi Fern schiţeaz-un zâmbet. Plus că şi-a ales şi Aston Martinul de colecţie al tatii, pe post de sarcofag. Gestul în sine a fost biletul de sinucigaş, dacă se poate spune aşa.

— N-am avut intenţia să-mi bag nasul, Fern, îmi pare rău, sunt o proastă, eu…

— Încetează cu scuzele! Prostul a fost Jonny. Şi n-a fost drept, pentru că tata murise cu doi ani mai-nainte, mama era făcută praf, aşa că Jonny era cel care se lupta cu tot balamucul juridic, el îndeplinea datoriile faţă de morţi, avea o diplomă de obţinut la Cambridge, bineînţeles, plus depresia cu care se confrunta – fără ca noi să ştim… Iar ideile lui despre datoriile de la poker şi onoare – alea chiar că erau stupide – absolut şi fără echivoc stu-pi-de. Am fi putut foarte bine să vindem un acru, două… – şi rămânem aşa, uitându-ne şi-una, şi-alta, pe fereastra toat-aburită, la noaptea numai aburi şi ea. De-asta m-am şi băgat în ParaClub, dacă e să fiu cinstită, zice Fern. Dac-aş putea să văd o stafie, măcar o dată – vreun centurion roman, vreun călăreţ fără cap… sau măcar pe Nathan şi Rita Bishop, că n-am nu-ştiu-ce pretenţii… O singură fantomă să văd, ca să ştiu că moartea nu-nseamnă sfârşitul definitiv al jocului, ci e doar o poartă… şi că-n spatele porţii ăleia, e Jonny. Dumnezeule mare!, Sally, zău c-aş da orice să ştiu că nu s-a… pur şi simplu… sfârşit, în acea după-masă nenorocită. Orice – vorbesc serios. Şi-asta, uite-aşa, zice Fern, şi pocneşte din degete.

Îmi dezlipesc mutra de pe-o canapea de piele, mare şi rece, dintr-o nişă-ntunecată. Încă se mai aude Apărat de rău, aşa că n-am dormit mult, probabil. Fern a dispărut; în schimb, la câteva palme de mine, stă un tip care poart-un halat de casă din blană cafenie, şi-n rest nu mare lucru, la ce picioare păroase şi piept stufos i se văd. Bun şi-aşa. Nu stă cu ochii pe mine, ci se holbează la peretele gol din faţă – aveam impresia că era o fereastră panoramică-n locul ăla, dar evident că nu. Şi nu-i aşa bătrân bărbatul cu halat de casă din blană, dar a-nceput să chelească. Are ochii nedormiţi şi căscaţi, ca de bufniţă, şi sprâncenele-aproape unite într-una singură. Oare-l cunosc? Nu văd cum aş putea. Curios că Fern a dispărut chiar aşa brusc, imediat după ce şi-a vărsat maţele pe-afară despre fratele ei, dar aşa se poart-actriţele cu tine. S-o fi enervat c-am aţipit. Ar trebui s-o caut şi să-ndrept lucrurile. Biata Fern. Şi fratele ei – bietul de el. Oamenii-s toţi nişte măşti, şi au alte măşti sub acele măşti, şi alte măşti sub al doilea strat de măşti, şi tot aşa, pe măsură ce te-afunzi. Todd s-o fi-ntors în bucătărie, de-acum, dar canapeaua nu-mi dă voie să mă ridic.

— Scuzaţi-mă, îi spun domnului Halat-de-Casă, ştiţi cumva cum se-ajunge în bucătărie? – la care domnul Halat-de-Casă reacţionează ca şi cum nici n-aş fi acolo. Mulţumesc, îi spun, mi-aţi fost de mare folos.

Omul se-ncruntă din ce-n ce mai tare, apoi deschide gura – cu-ncetinitorul, ai zice. O fi crezând că-i amuzant? Are o voce uscată, parcă făcută din praf, şi lasă pauze lungi între cuvinte:

— Încă… mai… sunt… în… casă…?

Dumnezeule mare!, ăsta-i drogat, de nici nu mai ştie de el.

— În tot cazul, în Piaţa Trafalgar nu sunteţi. De-asta puteţi fi sigur.

Mai trec nişte secunde. Vorbeşte-n continuare cu peretele gol. Puţin spus că e ciudat. Zice:

— Mi-au… luat… până… şi… numele… – la care, încerc s-o dau pe glumă:

— Sunt convinsă că vi-l găsiţi până mâine dimineaţă.

Omul se uită către mine, dar nu la mine, ca şi cum n-ar fi în stare să-şi dea seama, concret, de unde se-aud vorbele mele. Zice:

— Nici… măcar… nu-ţi… dau… voie… să… mori… ca… lumea…

Pân-acum, simptome clare de balamuc.

— Nu ştiu ce-aţi fumat, zic, dar eu m-aş feri, pe viitor, de chestia cu pricina. Serios.

Tipu’-şi înclină capul ras chilug şi mijeşte ochii, de parc-ar auzi vorbe rostite la mare depărtare. Zice:

— Tu… eşti… urmă… toru’…?

Nu pot să m-abţin, aşa că mă hlizesc:

— Următoru’ Mesia, sau ce? – iar canapeaua vibrează toată de la başii gigantici din Apărat de rău. Faceţi rost de-o cafea neagră, mare şi tare, îi spun domnului Halat-de-Casă.

Omul se fereşte, ca şi cum vorbele mele-ar fi nişte pietricele ţintite către faţa lui. Îmi pare rău, acum, de băşcălia pe care-am făcut-o de el. Îşi încordează ochii şi-aşa injectaţi, ca şi cum ar încerca să-şi amintească de ceva.

— Nu…, musafir…, zice, uitându-se în jur şi clipind în stânga şi-n dreapta, ca un bolnav de Alzheimer.

Aştept să mai spună ceva, dar el tace.

— Dacă sunt următorul