Când mai spune ceva, omul reuşeşte un truc absolut incredibil, de ventriloc, pentru că buzele lui formează vorbele, dar ele se-aud abia dup-o secundă sau două:

— Am… des… co… perit… o… armă… în… crăpă… turi…

E uimitoare scamatoria lui cu decalajul sonor, numai c-avertismentul cu nu-ştiu-ce armă declanşează la mine-un beculeţ de punere-n gardă. Zic:

— Buuun… Treaba e că n-am nevoie de nici o armă, aşa căăă… – dar amărâtul de drogat, aşa cum e, pe jumătate gol, scoate din buzunarul halatului de cas-o ţepuşă de-argint, nu mai lungă decât palma mea. În primul moment, mă trag înapoi, nu cumva să fie-o ameninţare, dar omul, de fapt, mi-o întinde, mi-o face cadou. Capătul neascuţit e decorat c-o măciulie-n forma unui cap de vulpe, tot de-argint, mic, dar butucănos, cu două pietricele verzi în loc de ochi.

— Minunat, zic, răsucind bijuteria-ntre degete, ca pe-un titirez. Pare şi foarte vechi. Ce e, vreun soi de… asta… de ac de păr al vreunei gheişe, cam aşa ceva?

Sunt singură pe canapea. Nu e nimeni pe coridor. Nu e nimeni pe nicăieri. Domnul Halat-de-Cas-a dispărut de mult – asta-i senzaţia pe care-o am –, dar mi-a rămas în mână acul de păr de la el, cu cap de vulpe. Doamne, iar am tras pe dreapta. Nu e bun obiceiul ăsta. Şi nu se mai aude Apărat de rău, ci Norişorii pufoşi80, ai Orb-ilor. Era un perete gol aici – aşa mi s-a părut –, dar uite că, de fapt, e-o uşă mică, neagră, de fier, exact la fel cu cea de pe-Aleea Slade, numai că asta-i deja-ntredeschisă. M-apropii de ea, m-aşez în genunchi, o deschid mai larg şi-arunc o privire dincolo, scoţând numai capul. Văd o alee. Seamănă foarte bine cu-Aleea Slade, numai că nu poate fi, pentru că… nu poate fi. Sunt cu genunchii şi-acum pe covor, înăuntrul Conacului Slade. Spaţiul de dincolo e-ntunecat, cu pereţi foarte-nalţi – şi nu e nimeni. E-o linişte ca de mormânt – aşa se zice, nu? Acolo, Norişorii pufoşi nu se-aud; e ca şi cum aş fi băgat capul printr-o membrană care izoleaz-acustic. La vreo cincizeci de metri, spre stânga mea, sub un felinar pâlpâitor, aleea o coteşte la dreapta. Spre dreapta mea, cam la aceeaşi depărtare, se văd un alt felinar şi-o altă cotitură. Nu poate fi Aleea Slade – sunt pe-un coridor, într-o casă, la vreo cincizeci, optzeci, o sută de metri depărtare – dar nu, distanţele nu sunt punctul meu forte. Şi, deci… droguri? Droguri. Dacă nu-ştiu-ce cap-sec o fi-nţepat cu haşiş negresele fără haşiş, se poate foarte bine ca vreun alt cap-sec, ridicat la putere-a zecea, să fi presărat ceva mult mai halucinogen în castronul cu punci. Se mai întâmplă. Două studente, pe care le-a cunoscut Fern la Sydney, au mers în Indonezia şi-au mâncat un fel de tocană oarecare, cu ciuperci halucinogene-n ea, după care li s-a părut că erau în stare să-noate pân-acasă înapoi, pe plaja Bondi. Una dintre ele a fost recuperată, dar trupul celeilalte a rămas de negăsit. Ce faci, de fapt, dacă dai peste-o alee imposibilă, după ce te-ai drogat cu cine-ştie-ce? Mergi pe ea? Se poate şi-asta. Ca să văd: mă scoate-napoi pe Şoseaua Westwood, sau nu? Dar mai e şi Todd, care m-aşteaptă, chiar în momentul ăsta, în bucătărie, întrebându-se pe unde-oi fi. Nu – mai bine mă-ntorc. Sau… Sau…

Dar dacă tocmai Conacul Slade e halucinaţia, şi uşiţa din faţa mea e calea de scăpare? Nu vreo vizuină de iepure, care să mă scoată-n Ţara Minunilor, ca pe Alice, ci la mine-acasă. Dar dacă…

Simt o atingere pe spate şi mă trag brusc înapoi, pe coridorul Conacului Slade, la muzică, la petrecere, unde, surprinsă pentru-a doua oară la rând, îmi cad ochii pe Maştera-cea-Rea, care mă priveşte de sus. Zice:

— Bună, Sally Timms. Ţi-e bine aşa cum eşti, la pământ? Ai pierdut ceva?

— Bunăăă… – încerc să-mi aduc aminte cum o chema – … Kate, nu?

— Te simţi bine? Ce-ai pierdut?

— Nu, nimic… Mă-ntrebam numai către ce duce uşa de-aici – la care, vrăjitoarea pare destul de nedumerită:

— Uşă? Ce uşă?

— Cum ce uşă? Asta – şi-i arăt lui Kate Childs… peretele gol.

Peretele gol, fără nici o uşă. Îl pipăi. Solid. Mă ridic în picioare, întrebându-mă cum s-o mai dreg şi pe-asta, căutând să mai câştig puţin timp. Gândurile-mi fierb în cap. Da – iată c-am halucinaţii; da – precis am băut ori mâncat ceva care conţinea şi droguri, nu – n-am cum să-i spun cuiva precum Kate Childs că m-a drogat altcineva. Zic:

— Ştii ce? O şterg spre casă.

— Dar noaptea-i înc-atât de incipientă, Sally Timms…

— Din păcate, m-a prins un guturai. Şi mi-a venit şi ciclu’.

Kate îşi dă jos masca noduroasă de Maştera-cea-Rea, de sub care-şi arată faţa de soră-mai-mare cuprinsă de anxietate, înrămată de-un păr blond, ca de păpuşă Barbie.

— Dă-mi voie, atunci, să-ţi chem un taxi. Am o putere magic-autentică, în sensul ăsta, cu care m-am născut. Pocnesc din degete, şi… – începe să se pipăie pe toate părţile, cum se face la controlul de securitate, pe-aeroport. Zice: Nu ştiu cum se face, dar am un telefon celular ultimul răcnet, numai bun în astfel de… într-unul dintre… buzunarele-astea de vrăjitoare…

Ar fi numai bun un taxi, într-adevăr, dar eu am numai două lire la mine, mari şi late.

— O iau pe jos, îi spun, la care ea mă priveşte pieziş:

— Crezi că-i aşa o idee bună, dacă te simţi rău?

— Pe bune, mulţumesc. Aerul rece o să-mi facă bine.

Dar vrăjitoarea demascată nu e convinsă:

— De ce nu-i ceri lui Todd Cosgrove să te ducă pân-acasă, vie şi nevătămată? Dacă mai e vreun domn rămas în Anglia, ăla-i Todd.

Nu ştiam că-l cunoştea şi ea, Kate,