— Adevăru-i că tocmai pe el îl căutam.

— Păi… şi el te caută pe tine, Sally. Pe sus, prin camera de jocuri.

Seara de azi parc-ar fi un joc de masă, proiectat în comun de-un grafician ca M.C. Escher la beţie şi de-un scriitor ca Stephen King febril. Zic:

— Şi-ncotro e camera de jocuri?

— Drumul cel mai drept e să te-ntorci prin camera cu televizorul, să traversezi holul, urci scările şi-o ţii tot aşa, pe scări în sus. N-ai cum să n-o găseşti.

Cu toţii stau lipiţi de ecran, cum fac oamenii când se petrece câte ceva important. Întreb un vârcolac transformat numai pe jumătate ce s-a întâmplat. Zice:

— Nu-ştiu-ce fat-a fost răpită – dar nu se uită la mine vârcolacul, care e-un nordic. Adaugă: O studentă, o fată de la noi de la universitate…

— Dumnezeule! Răpită?

— Dap, asta spun ăştia.

— Cum o cheamă?

— Polly, Sarah, sau… – e beat, vârcolacul. … Annie? Lipseşte numai de cinci zile, dar i s-a găsit un obiect personal, aşa că poliţiştii se tem acum c-ar putea fi vorba de-o… răpire-autentică. Sau şi mai rău.

— Ce fel de-obiect personal?, întreb.

— Nu-ştiu-ce oglindă, îmi şopteşte vârcolacul. Una de-aia de machiaj. Stai aşa, uite…

La televizor, se vede căminul nostru studenţesc, în faţa căruia stă o reporteriţă c-un microfon mare şi roz: „Mulţumesc, Bob – zice –, iată-ne în campusul din oraş, în această seară, unde starea de spirit poate fi descrisă ca fiind şi sumbră, şi sobră. Mai devreme, în cursul zilei, a fost emis un comunicat al poliţiei, care apelează la orice informaţie despre locul în care s-ar putea afla Sally Timms, o studentă-n vârstă de op’şpe ani, ultima oară văzută-n apropierea Şoselei Westwood, sâmbătă seara…“

Vorbele reporteriţei se fac o masă vâscoasă. Cum adică: „ultima oară văzută“? Şi „numai de cinci zile“? De sâmbătă? Dar este încă sâmbătă! Sunt aici, în Conacul Slade, numai de-o oră. O fi vorba de-o altă Sally Timms. Dar o poză cu mutra mea umple tot ecranul, şi, da, eu sunt – eu sunt! –, iar Sally Timms cea de la televizor e-mbrăcată exact – exact! – cum sunt eu îmbrăcat-acum: cu jacheta mea gen Zizzi Hikaru81 şi pandantivul de jad maori la gât, de la Freya, cel pe care l-am primit chiar azi; pentru care-am semnat de primire la ghereta portarului, cu doar douăşpe ore-n urmă. Cine mi-a făcut poza? Când? Cum? Reporteriţa-i bagă ditamai microfonul sub nas lui Lance – da, Lance Arnott –, care, din câte ştiu, dansează-n clădirea-n care sunt şi eu, chiar în momentul ăsta, şi-n acelaşi timp vorbeşte la un post de televiziune, aflându-se la trei kilometri depărtare şi zicând că: „Da, da, şi eu am văzut-o la petrecere, chiar înainte să dispară, şi…“ Buzele ca de cod – peştele – se mişcă-ntruna, dar auzul meu se-ntrerupe, nu-ştiu-cum. Ar trebui s-aprind luminile şi să urlu: NU – NU – NU, oameni buni, uitaţi-vă la mine, trebuie să fie vreo greşeală prostească oarecare – eu sunt Sally Timms şi sunt aici, totul e-n regulă! – dar mă tem de tot balamucul care s-ar isca, de ruşine, mă tem să nu devin obiectul spectacolului sau subiectul buletinului de ştiri, drept care nu pot, şi pace. Între timp, Lance Arnott face o mutră plină de-ndoială şi zice: „Mă tem că da. Se lovea de grave dificultăţi de-adaptare la viaţa de colegiu. Era şi-o figură oarecum tragică: vulnerabilă, nu cine-ştie-ce ieşită-n lume, dacă-nţelegeţi ce vreau să spun. Se zvonea c-ar fi luat şi droguri, c-ar fi avut iubiţi dubioşi, chestii de-astea“. M-am şi înfuriat, după ce că mă tem şi sunt ca dracu’ de confuză. Cum îşi permite Lance Arnott să spun-aşa ceva despre mine, şi-ncă în direct la televizor? Pentru că nu-mi place de el, sunt o drogată vulnerabilă şi-o figură tragică? Reporteriţa se-ntoarce iar către cameră, zicând: „O imagine clară se conturează-n privinţa studentei date dispărute, ca fiind o fată nefericită; o-nsingurată, cu probleme de greutate; o fată care n-a reuşit să se-adapteze la viaţa reală, după ce-a urmat nişte şcoli private-n Singapore şi la Great Malvern. Ca urmare-a descoperirii unei oglinjoare a ei pe… – şi reporteriţa-şi frunzăreşte notiţele – … Aleea Slade, astăzi, ceva mai devreme, prietenii şi rudele, chiar dacă speră ca totul să se termine cu bine pentru Sally Timms, totuşi, se tem de tot ce poate fi mai rău, pe măsură ce orele trec. Eu sunt Jessica Killingley, şi transmit în direct pentru postul Actualitatea Sudului. Legătura-napoi la tine-n studio, Bob“.

Dumnezeu ştie la ce s-or fi gândind Freya, mama şi tata.

De fapt, ştiu la ce s-or fi gândind: c-am fost omorâtă. E cazul să afle urgent că sunt bine, poliţia să-nceteze neapărat căutările, dar nu pot s-anunţ, pur şi simplu, că sunt aici. Mă dau înapoi de lângă vârcolac şi mă lovesc de-un bufet. Mâna mi se-atinge de ceva cauciucat – o mască-nfăţişând-o pe Miss Piggy82. Graţie Isoldei Delahunty şi celorlalte ca ea, între mine şi porci există asocieri nelalocul lor, dar, dacă nu mi-o pun, masca, în orice moment, cineva riscă să mă vadă, să mă recunoască, să m-arate cu degetul şi să se pună pe urlat – aşa că-mi trag elasticul ei pe după cap şi-mi acopăr faţa. E bine-aşa. Puţin spaţiu-n care să-mi trag sufletul. Ce zicea reporteriţa de oglinjoara mea de machiaj? Am folosit-o în bucătărie, după ce-a plecat de lângă mine Todd. Nu-i aşa? Verific în poşetă şi… nu e.

În mod normal, m-aş întoarce pe propriile mele urme şi-aş porni în căutarea ei, dar aş vrea să ies odată din Conacul Slade, mai tare decât îmi doresc înapoi cadoul de la Freya. O să-nţeleagă ea. O să trebuiască să-nţeleagă. Todd o să ştie ce e de făcut.