La baza scărilor, o fată posibil indiană, într-un costum de Omul-de-Tinichea complet argintiu, zice:

— Ai auzit de Sally Timms, fata care-a dispărut?

— Am auzit, da, zic – şi-ncerc să trec de ea, dar îmi barează drumul.

— O cunoşteai bine pe Sally Timms?, vrea să ştie fata-Om-de-Tinichea.

— Nu cine-ştie-ce, îi răspund, şi mă strecor pe lângă ea, pe scări în sus.

Balustrada-mi alunecă sub degete, şi toat-agitaţia din vestibul se stinge, de parc-aş urca într-o pâclă de tăcere. Covorul de pe trepte e de culoarea margarinei, crem, iar pereţii au lambriuri de lemn şi portrete-atârnate pe ei; mai sus, înaintea mea, se vede-un mic palier pătrat, pe care străjuieşte-o pendulă-naltă. Un covor palid şi-un orologiu vechi – e ca şi cum ai căuta-o cu lumânarea, într-o clădire plină cu studenţi, indiferent dacă sunt bursieri Erasmus ori nu. Primul tablou înfăţişeaz-o fată pistruiată – chiar că pare vie. Următorul – un soldat bătrân, cu mustaţa ceruită, de genul celor care ar spune: „Primit ordin, execut, saboţi extraşi“. Nu prea mai am suflu, deşi nu se poate să fi urcat chiar aşa de mult. Să mă duc neapărat la o sală, undeva. Uite c-am ajuns la pendulă. Partea de ceas propriu-zisă n-are braţe, doar nişte cuvinte-ncastrate – scrie: Timpul este, pe urmă: timpul a fost, iar mai jos: timpul nu este. Metafizic nevoie-mare şi profund inutil. În stânga mea-i o uşă, tot cu lambriuri, ca să fie totuna cu pereţii. În dreapta mea, sunt alte scări, pe care se urcă prin faţa şi mai multor portrete, până la o uşă vopsită într-o nuanţă palidă şi ea. Care o fi camera de jocuri? Bat la uşa cu lambriuri.

Doar inima ruginită şi uns-a orologiului se-aude.

Bat înc-o dată, mai tare. Nimic… în afară de-un ţăcănit ritmic de rotiţe.

Răsucesc mânerul, deci. Întredeschid uşa. Numai cât s-arunc o privire-năuntru.

E-o cameră-n formă de iglu, fără ferestre, fără covor, luminată doar de-o veioză, în care se află un pat mare, cu patru stâlpi şi baldachin – în rest, nu-i mare lucru-năuntru. Draperiile roşii-maronii ale patului sunt trase. Zgomotul ca un măcinat mecanic s-a oprit, dar tot în şoaptă-ntreb:

— Todd? – pentru cazul în care-ar fi în pat. M-auzi, Todd? – eu sunt, Sal.

Nici un răspuns, dar, dacă Todd o fi mâncat vreo negresă cu haşiş – ba, de fapt, o negresă fără haşiş – , poate c-o fi adormit. Poate că sforăie blând în patul ăsta, ca Bucle de Aur83.

Doar să trag cu ochiul printre draperii – n-are ce rău să fie. Şi, oricum, sunt de nerecunoscut cu masca de Miss Piggy.

Aşa că m-apropii, târşâindu-mi picioarele pe dalele granulate-ale podelei, şi ridic un colţ al draperiei. Doar de-un deget…

— Miss Piggy! – tună glasul unui bărbat – Axel? – semi-nvelit în zahăr caramel, într-un cocon sângeriu – la care-mi doar semi-nghit un răcnet. Patul e-ocupat de-un morman grotesc de membre dezgolite, piepturi, sâni, vintre, umeri, degete de la picioare, buci, scroturi şi guşi; o cuşcă de oase de nedescris; un prapure de carne; un joc precum cel de Twister, cu mai multe trupuri siameze rupte-n bucăţi şi bucăţile, zborşite-ntre ele cum s-a nimerit; sus, într-un colţ, e capul Angelicăi, cu părul ei de culoare indigo-ncălcit şi-un ciot de limbă la vedere; dincolo-i capul lui Axel; în mijloc, se văd sexele lor, ale amândurora, băgate unul într-altul, enorm de umflate şi de-un roşu sângeriu, de carne vie, ca într-un porno-coşmar de Francis Bacon84. Putoarea de peşte stricat e de-a dreptul greţoasă. Capul de Axel rânjeşte la mine prin despărţitura draperiei, prin găurile de ochi ale măştii mele de Miss Piggy, şi spune ceva, dar vorbele-i sunt smulse cu voce de-Angelica:

— Guiţ… Guiţ… vrei… cumva… un… send… viş… cu… şuncă…? – iar capul de-Angelica, împreunat c-o pulpă flască şi-având încheieturi de mâini, acolo unde-ar trebui să-i fie urechile, bombăne cu glas de Axel:

— Nu… fi… rău… lui… Sally… nu-i… place… să-i… spui… aşa…

Nu nimeresc să mă-ntorc mai repede pe coridor, dincolo de uşa cu lambriuri, şi s-o trântesc în urma mea, dârdâind şi de scârbă, şi de groază, şi de… Pendula, în schimb, e calmă şi-adunată. Undeva departe, jos de tot, holul cu podeaua-n dale albe şi negre e tăcut. Mai sus, uşa de culoare palidă m-aşteaptă. Nu-i bine să experimentezi cu substanţe. Am auzit şi eu despre aşa ceva. Piers, primul meu ne-iubit, a trecut odată printr-o asemenea experienţă, şi-a semănat foarte bine cu asta de-acum, a mea. Axel şi-Angelica făceau sex, dar eu am văzut scena printr-o pereche de ochelari cu efect caleidoscopic, afectat de droguri. Trebuie să-l găsesc pe Todd urgent, ca să mă ţină el sub un ochi atent. Urc scările, pe dinaintea unor portrete: primul e-al unui tânăr cu aer de rocker dintre cei timpurii, cu părul briantinat la greu şi cămaşa semidesfăcută; următorul, al unei femei cu ochii subliniaţi cu linii groase, cum avea Cleopatra, şi-o coafură gen stup de albine, cum aveau Martha şi Vandellele85. Al treilea portret mă face să-nlemnesc însă. E-un băiat în ţinută de şcoală, pe care l-am mai văzut o dată-n seara asta… Scot foaia format A4 din poşetă, cea pe care mi-a dat-o Axel mai devreme, şi compar cele două figuri. Da, e Nathan Bishop. Mă duc picioarele singure pe scări în sus, către portretul următor – da, e domnul Halat-de-Casă, de mai devreme. Acuma, dacă tot am în faţa ochilor studiul de caz demarat de Axel, pot să-i pun şi-un nume celui cu blană cafenie: Gordon Edmonds – cu care am stat de vorbă cu puţin timp în urmă, pe canapeaua rece. Sau