cu care-am visat c-am stat de vorbă – nu ştiu care variantă-i adevărată. Nu ştiu nici măcar dacă sunt şocată când o găsesc pe Sally Timms, holbându-se la mine din portretul cel mai de sus, îmbrăcată cu jacheta ei gen Zizzi Hikaru şi având la gât pandantivul de jad maori, de la Freya. Una şi-aceeaşi imagine cu cea pe care-am văzut-o la televizor. Singura deosebire: în loc de ochi, are două goluri dătătoare de fiori şi se-ncruntă, ca şi cum nu pricepe de ce nu mai vede. Uitându-mă la propria mea imagine, o văd ridicând un deget arătător şi bătând cu el în latura dinăuntru a pânzei… Jumate mă-nec, jumate urlu, jumate-alunec, jumate cad pe palierul unde se termină scările, şi mâna mi se-ntinde singură, brusc, şi-apucă mânerul contrastant de lucios al uşii vopsite într-o culoare palidă…

… care se deschide la fel de brusc, şi-l văd pe Todd înăuntru, parcă fără sânge-n el şi trăsnit, în momentul în care mă vede. Zic:

— Todd? – iar el se trage brusc înapoi, şi-mi dau seama că de vină-i masca, pe care mi-o smulg de pe faţă, după care-i repet numele.

— Sal, zice, Sal, slavă Domnului că te-am găsit! – şi ne strângem în braţe.

Todd e numai pielea-şi-osul, dar muşchii lui sunt ca fierul, plus că e şi foarte rece, de parcă tocmai ce-ar fi venit de-afară, dintr-o noapte cu-ngheţ. În spatele lui, disting plafonul oblic al unei mansarde-ntunecate. Se desface din îmbrăţişarea mea şi-nchide uşa palidă la culoare. Zice:

— S-a întâmplat ceva rău aici, în casă, undeva, Sal. Trebuie neapărat să ieşim.

Vorbim în şoapt-amândoi. Zic:

— Da, ştiu, cineva ne-a pus droguri în băuturi. Văd… lucruri imposibile. Cum ar fi, Todd – nici nu ştiu cu ce să-ncep –, la televizor, s-a spus că eu am dispărut de cinci zile. Auzi, dispărută! Nu se poate-aşa ceva. Şi, uite – mă-ntorc spre uşă, o deschid iar, îl scot pe palier pe Todd şi-i fac semn către portretul meu fără ochi de după uşă, care se mişca, şi-acum nu se mai mişcă –, eu sunt aici, e portretul meu, şi port exact ăsta – ridic pandantivul real, ca să-l vadă bine şi Todd –, pe care nu l-am primit decât ieri. E nebunie curată.

Todd înghite cu dificultate. Zice:

— Mă tem că-i mult mai grav decât o gustare cu droguri, Sal.

Văd că vorbeşte serios şi-ncerc să dibuiesc sensul vorbelor lui.

— Ce-i, atunci?, zic.

— Ne-am alăturat ParaClubului pentru experienţe paranormale. Am avut parte de ele. Şi nu sunt blânde. O să-ncerce să ne-mpiedice să mai ieşim vreodat-afară.

Mi-e şi frică să-l întreb:

— Cine o să-ncerce să ne-oprească? – la care, Todd se uită la uşa palidă la culoare din spatele nostru, al amândurora.

— Gazdele noastre. Gemenii, zice. I-am… făcut s-adoarmă, dar, în orice moment, o să se trezească. Furioşi. Înfometaţi.

— Gemeni? Care gemeni? Şi ce vor?

— Să-ţi consume ţie sufletul, zice Todd, c-o voce scăzută şi plată.

Aştept să-mi spună că totul e-o mare glumă. Aştept… Aştept… Dar el m-apucă de coate. Zice:

— Conacul Slade e-o maşinărie, Sal, care-i menţine-n viaţă, dar care trebuie-alimentată cu suflete – şi nu cu orice suflet bătrân. Ca la grupele de sânge: E foarte rar soiul de care au ei nevoie, şi sufletul tău e tocmai de soiul acela rar. Trebuie să te scoatem de-aici. Acum. O luăm pe scări în jos, ieşim pe la bucătărie, traversăm grădina şi, odat-ajunşi pe-Aleea Slade, cred c-o să fim în siguranţă. Mai în siguranţă, oricum.

Îi simt respiraţia lui Todd pe fruntea mea. Zic:

— Am văzut nişte porţi mari, care dădeau pe Bulevardul Cranbury, şi-o altă uşă neagră, de fier, pe hol, ceva mai încolo.

— Ăla-i tapet, ca să te inducă-n eroare, zice Todd, scuturându-şi capul. Singura cale de ieşire e şi singura cale de intrare – deschizătura din zid.

— Şi cum rămâne cu Fern, Lance, Angelica şi Axel?

Lui Todd îi zvâcneşte-un muşchi de pe faţă.

— Nu mai pot face nimic pentru ei, zice.

— Cum adică? Dar ce li s-a întâmplat? – la care, Todd ezită:

— Fructul eşti tu, zice; ei sunt codiţa, sâmburele şi coaja. Nu mai sunt necesari, şi-au fost înlăturaţi.

— Sunt mai multe-acum treptele?, zic, arătând cu degetul pe scări în jos, către palierul pătrat, de unde-a dispărut uşa de intrare-n acel iglu. I-am… I-am văzut pe-Angelica şi Axel… acolo, jos. Aşa mi s-a părut.

— Ai văzut imagini Polaroid în 3D cu-Angelica şi Axel, care n-ar trece câtuşi de puţin testul unei cercetări mai amănunţite. Ascult-aici… – şi Todd m-apucă de mână – …foarte atent. Pe drumul de ieşire, nu vorbi cu nimeni; nu răspunde nimănui; nu te uita-n ochii nimănui. Nu primi nimic, nu mânca nimic, nu bea nimic. Versiunea de-acum a Conacului Slade e-un joc de umbre, care s-a materializat, fiindc-a fost invocată. Dacă intri-n contact cu ea, gemenii te simt, şi-atunci se trezesc şi-ţi extrag sufletul. Ai înţeles?

Vorba vine. Da. Nu.

— Tu cine eşti?

— Sunt… un fel de gardă de corp. Uite, îţi explic după ce-ajungem acasă la părinţii mei. Acuma, trebuie să mergem, Sal, ca să nu fie prea târziu. Ţine minte: legământ de tăcere, ochii-n pământ, nu-mi dai drumul de mână. O să-ncerc să ne camuflez eu pe-amândoi, cât o să pot de bine. Pune-ţi înapoi masca – poate reuşeşti să mai creezi puţină confuzie.

Todd mă ţine de mâna fierbinte cu mâna lui rece, iar eu mă concentrez pe propriile picioare, ca să m-abţin să mă uit la portrete. Timpul trece, scările ne zboară sub tălpi şi-ajungem lângă pendulă. Troncurile şi troscurile ei se-aud pe orice tempo, în acelaşi timp. Uşa cu lambriuri de la camera-iglu tot n-a reapărut.

— Era, exact aici, o uşă, zic în şoaptă. Oare-am visat-o?

—