Când ajungem la jumătatea scărilor de mai jos, încep să reapară studenţii în vestibul, sporovăind, certându-se, fumând, făcându-şi curte. Volumul sporeşte cu fiecare pas pe care-l facem Todd şi eu.

— Aşa, deci, l-ai găsit, zice fata-Om-de-Tinichea, zâmbindu-mi şi-apăsându-şi un pahar c-o băutură neagră de-obrazul argintiu. Eu sunt Urvashi. Pe tine cum te cheamă?

Todd mă strânge de mână, ca să m-avertizeze să nu-i răspund. E ca-n jocul ăla, „Să nu spui da sau nu“, pe care-l juca tata cu mine şi cu Freya când făceam câte-o călătorie cu maşina, doar că, de astă-dată, nu trebuie să mă las păcălită să scot nici măcar o vorbă. Urvashi Omul-de-Tinichea mi se propteşte-n cale:

— Guiţ, Miss Piggy!, zice. Dacă nu-mi răspunzi, o să rămâi Miss Piggy pentru tot restul veşniciei! Alo!

Dar Todd mă trage după el, şi Urvashi se pierde într-o ceaţă de mutre, măşti, corpuri. Curând, ajungem înapoi în bucătărie. O combină stereo revarsă-n continuare Prins de sticleţi, piesa celor de la Supergrass. Todd mă trage de-a lungul marginilor, şi totul se desfăşoară bine şi frumos, până când trecem la câteva palme depărtare de Todd Cosgrove şi Sally Timms, înghesuiţi unul într-altul într-un colţ, lâng-un cuptor cu sistemul de-aerisire zgomotos. Mă opresc. Pseudo-Todd bea o bere indiană direct din sticlă şi Pseudo-Eu bea o poşircă de vin roşu, dintr-un pahar de plastic. Pseudo-Todd zice: „Sora ta-i mai mare decât tine, bănuiesc“, iar Pseudo-Eu dă din cap că da, zicând: „Ai bănuit, adic-aveai cin’zeci-cin’zeci şanse s-o nimereşti, sau chiar îţi dai seama?“ Îl aud pe Todd – Adevăratul Todd – spunându-mi, parcă direct din canalul meu auditiv: Mergi mai departe, Sal, ăştia-s ca hârtia de muşte. Mă trage după el, ţinându-şi braţul în jurul mijlocului meu, pe lâng-o masă plină de sticle, doze de bere, un castron cu punci şi două stative de prăjiturele de la Wedgwood, pline cu negrese. Trecem pe sub o arcadă şi-ajungem într-un oficiu, cu vreo zece-doişpe inşi între noi şi uşă, printre care un cadavru tocmai dezgropat, o mumie cu bandajele deşirate, un tub de pastă de dinţi Colgate, c-o găleată roşie pe post de dop – şi cu Lance Arnott, care-mi blochează mie drumul, arătând ca un suflet rătăcit, într-un tablou vechi reprezentând iadul, şi zice:

— E ceva rău în această casă! – la care, Todd îmi spune iar în urechea internă: Nu el e, dar Lance m-apucă de reverele jachetei: el este, îi simt mirosul corporal, de fermentat. Zice: Te rog, Sal, ştiu c-am fost un căcănar, da’ nu mă părăsi aici, te rog! Te rog!

— Bine, bine, îi şoptesc. Te luăm cu noi.

Dintr-odată, faţa lui Lance se risipeşte, scoţând la iveală ceva mai osos, mai înfometat şi mai dinţos de sub ea. Încerc să urlu, dar am gâtlejul blocat. Todd face-un pas înainte şi ocupă spaţiul dintre noi, de unde-ncepe să deseneze prin aer semne – aproape că văd şi eu liniile negre şi vii, pe care le trasează înainte să dispară –, după care chestia care arbora figura lui Lance Arnott clipeşte şi dispare, iar apare, iar dispare… gata, s-a dus. Icnesc:

— Ce mama dracu’…

Am debranşat modemul, îmi comunică Todd – telepatic, după cum îmi dau seama în momentul următor şi accept, din primul moment. Dar gemenii s-au trezit. E linişte-n bucătărie.

Inima-mi bubuie ca un baros, şi-o venă din gât îmi zvâcneşte-n ritmul timpului. Unii petrecăreţi îşi întorc feţele-nspre noi, simţind că locul nostru nu-i acolo. Poartă-te normal – zice vocea lui Todd –, n-arăta că ţi-e frică. Mă conduce mai departe către uşa din spate. Încuiată. Să n-arăţi că ţi-e frică e una, dar, de simţit frica, o simt. Îmi şerpuieşte-n jurul corpului, pe sub piele. Todd face-o mişcare cu degetele prin aer, ca şi cum ar trage-o linie, şi uşa se deschide. Amândoi ne-nghesuim să trecem dincolo. Îi încui înăuntru, în spatele nostru, îmi spune Todd, şi se-ntoarce să traseze iar o linie prin aer, peste uşă. E-ntuneric afară. În fundul grădinii, dincolo de tufăriş, disting – abia – zidul care dă spre-Aleea Slade. Brusc, apare Fern Penhaligon, c-o figură-ncântată. Zice:

— Sal, ţi-ai lăsat asta pe canapea, prinde-o! – şi-mi aruncă oglinjoara cu capac de la Tiffany’s, cadoul de la Freya, pe care-o prind şi…

Artificii sumbre zigzagând peste ceruri marmorate; zigzaguri ciupind corzi de harpă; eu plutind pe Marea Moartă – şi-aş putea rămâne-acolo pentru vecie, dacă un val de durere nu m-ar înălţa până la vârfurile unor fleşe de clopotniţe şi nu mi-ar da drumul să mă prăbuşesc până pe pietrele de la baza Conacului Slade. Figura speriată a lui Todd se iveşte deasupra mea – şi foarte aproape. Zice:

— Sal! M-auzi? Sal! – dar mie-mi pocneşte pielea ca bulele de plastic, şi-abia reuşesc să-ngaim un da. Lucrătura se prăbuşeşte-n sine, zice Todd. Eşti în stare să mergi?

Până s-apuc eu să-i răspund, mă saltă el în picioare, şi picioarele-mi sunt grele şi blegi, dar tot calc pe ceva ce se poate sparge – oglinjoara mea de la Tiffany’s –, şi ne târâm, cu paşi împleticiţi, peste partea de sus a pajiştii. Ajungem la o spalieră cu glicină, unde ne-ajunge din urm-o undă de şoc rostogolită şi ne dă de-a dura peste-o pajişte tunsă, acoperită cu frunzuliţe-n formă de evantai. Aş vrea să zac o veşnicie-acolo, dar Todd iar mă saltă-n picioare, şi Conacul Slade, văzut noaptea, licăreşte când gros, când subţire, după cum lumina i se reflectă sau refractă – una din două. Din licărul acela încep să se-arate diverse chipuri. Şiruri şi grupuri de chipuri, care umbl-agale, ca şi cum ar şti că n-au nici un motiv să se grăbească. Trupurile sunt amorfe, dar uite faţa lui Axel; uite-o pe-Angelica; toate mutrele de la seminarul