— Fugi, Sal!

Şi-ncercăm – Doamne, cum încercăm! –, dar e ca şi cum ai încerca s-alergi prin apă; ghimpi de trandafir îmi zgârie ochii; o cărare denivelată ne-mpiedică; pomi care fac bărdace ne prind între ei ca-n cleşte; şi-un tufiş se-nvălătuceşte în sus şi ne prinde gleznele-n rădăcinile lui – dar uite c-ajungem şi la uşa mică, neagră, de fier. Mă uit în urmă, ca proasta, ceea ce-n poveşti nu trebuie să faci niciodată. Chipurile pâlpâie mai aproape. Uite-l pe Piers, care a zis că noaptea petrecută de el cu-alde Guiţ fusese ca şi cum ar fi regulat o balenă vânată pentru grăsime şi eşuată pe-o plajă, doar că mai puturoasă.

— Sal, trebuie să deschizi calea de-acces, îmi spune Todd, referindu-se la uşiţa neagră, de fier – cum anume?

— Ce trebuie să fac?

— S-o deschizi, aşa cum ai făcut şi-nainte! Nu pot să fac eu asta.

Umblăreţii fără feţe sunt şi mai aproape. Mă ia tremuriciul.

— Ce-am făcut mai-nainte?, zic.

— Ai apăsat-o. Cu palma!

Aşa c-o apăs iar, cât pot de tare, uşiţa neagră, de fier, care… însă-mi întoarce-apăsarea, la fel de tare.

— De ce nu merge?, zic.

— Eşti mult prea speriată, şi-ţi blochează energia.

Mă uit iar în urmă. Doar câţiva metri, şi ne-au prins.

— Uită-ţi frica, Sal. Te rog! – imploră Todd.

— Nu pot!

— Ba poţi.

— Ba nu pot!

Atunci, Todd mă ia cu-amândouă mâinile de-obraji, după care, şi ferm, şi blând, mă sărută pe buze şi murmură:

— Te rog, Sal…

Tot mi-e frică, dar s-a deblocat ceva, şi-acel ceva mi se scurge prin palmă, uşa mică, neagră, de fier, se deschide brusc, şi Todd mă-mpinge într-o…

… beznă fără stele, fără consistenţă, fără durere, fără timp. Nu ştiu de când sunt în acea beznă. Pot fi minute, pot fi ani – pur şi simplu, nu ştiu. Am trecut printr-o fază în care m-am gândit că precis eu sunt moartă, dar mintea mea, cum-necum, e vie, deşi nu ştiu să spun dacă sunt sau nu-n trupul meu. M-am rugat la Dumnezeu să m-ajute, sau măcar puţină lumină să-mi dea, cerându-mi iertare pentru că nu cred în el şi-ncercând tare de tot, din răsputeri, să nu mă gândesc la cât de bigot şi de sociopat e-n Vechiul Testament şi-n Apocalipsă – dar n-am primit nici un răspuns. M-am gândit la Freya, şi la mama şi tata, şi-am încercat, dar n-am reuşit, să-mi aduc aminte ce ultime lucruri le-am spus şi ei, şi lor. M-am gândit la Todd. Presupunând c-a supravieţuit, probabil că-i ajută pe poliţişti să mă caute, cu toate că mă-ndoiam că-ntr-un asemenea loc te-ar putea dibui câinii de urmă. Am sperat că Todd nu se supărase pe mine că interacţionasem cu Pseudo-Fern şi prinsesem oglinjoara pe care mi-o aruncase cine-o-fi-fost ea. Să fi comis o greşeală fatală, cum a făcut Orfeu86, întorcând capul? Oricum, o stratagemă ticăloasă. Mâinile mi-au reacţionat din reflex, ca să prindă oglinjoara. Dar legendele şi poveştile sunt la fel de pline, cum e şi viaţa reală, de stratageme ticăloase, şi, oricât de mult se scurge timpul, nimic nu se schimbă, iar mie nu mi-au mai rămas decât amintirile – cea mai luminoasă dintre ele fiind sărutul dat în grabă de Todd –, care să-mi ţină de urât şi să-mi ţină minţile-acasă în bezna fără stele, fără consistenţă, fără durere, fără timp.

După nişte minute sau nişte luni, se iveşte-un punct vag luminos. Mă temeam să nu fi orbit şi eu, ca mama lui Todd. După nişte secunde sau nişte ani, punctul se măreşte şi se face-o fantă de lumină, flacăra unei lumânări, o lumânare-nfiptă într-un sfeşnic bizar aşezat în faţa mea, direct pe podeaua goală. Absolut nemişcată-i flacăra. Nu e suficient de luminoasă, încât să scoată la iveală prea mult din încăpere – o mansardă, poate? –, dar, la lumina ei, tot zăresc trei feţe. În dreapta mea, stă aşezată Kate Childs, Maştera-cea-Rea, îmbrăcată c-un fel de mantie cenuşie-n stil arăbesc, dar având, acum, treize’-şi-ceva de ani. Chiar sunt aici de-atâta timp? Toţi anii ăştia să-mi fi fost furaţi? În stânga mea, pare să pluteasc-o altă faţă oarecum cunoscută… Dumnezeule, e Mike de la Melbourne! Are cam aceeaşi vârstă ca şi Kate Childs în varianta-mbătrânită, tot c-o robă cenuşie pe el, şi-amândoi stau nemişcaţi şi-n postura bine-cunoscut-a lui Buddha. Văzându-i deodată şi-n acelaşi câmp vizual, îmi dau seama că sunt gemeni. Al treilea chip e Miss Piggy, care stă cu ochii pe mine, pe deasupra lumânării, cam de la şase paşi drept înainte. Sau, mai degrabă, e-o fată care stă-n genunchi, purtând o mască de Miss Piggy. O fată care poart-o jachetă gen Zizzi Hikaru şi-un pandantiv maori de jad în jurul gâtului porcin. Eu – sau reflecţia mea. Încerc să mă mişc, să vorbesc, măcar să guiţez, dacă nu altceva, dar corpul meu refuză obstinat să reacţioneze. Mintea-mi funcţionează, ochii la fel, dar cam atât. Ca franţuzul ăla din cartea pe care mi-a trimis-o Freya, Scafandrul şi fluturele87… sindromul închiderii-n sine, cic-aşa i se spune. Măcar, franţuzul era-n stare să-şi mişte o pleoapă, aşa comunica – eu nici asta nu pot face. În stânga oglinzii e-o uşă palidă la culoare, cu mânerul auriu. Amintirea unei uşi asemănătoare, dintr-un timp anterior, îmi atrage atenţia… uşa din capul scărilor de la Conacul Slade. „Camera de jocuri.“ Să fi fost, cu toţii, drogaţi şi târâţi pân-aici? De către cine? Şi unde-i Todd?

— Băiatul ăla, Cosgrove, a fost trimis la plimbare, odată cu toţi ceilalţi târâie-brâu şi gură-cască pe care i-ai adus cu tine, zice Kate Childs, iar flacăra lumânării începe să pâlpâie. Accentul