O bucată de timp Papa mai mestecă și mai înghiți înainte să-i răspundă.

— Da, am auzit.

— Vreau să merg cu copiii în pelerinaj acolo, spuse tușica Ifeoma. Poate vin și Kambili și Jaja cu noi.

Amaka se uită repede în sus, uimită. Vru să spună ceva, apoi se opri.

— Păi, Biserica nu a verificat autenticitatea epifaniilor, spuse Papa, uitându-se în farfurie cu un aer gânditor.

— Știi că o să fim cu toții morți și îngropați până când Biserica va vorbi oficial despre Aokpe, spuse tușica Ifeoma. Chiar dacă Biserica spune că nu e autentic, e important ceea ce ne duce acolo, și răspunsul e credința.

Papa păru neașteptat de încântat de ce spusese tușica Ifeoma. Aprobă ușor din cap.

— Când aveți de gând să mergeți?

— Prin ianuarie, înainte să înceapă copiii școala.

— Bine. Vă voi suna când ne întoarcem la Enugu, să aranjăm în așa fel încât Jaja și Kambili să vină o zi-două la voi.

— O săptămână, Eugene, vor sta o săptămână. N-am monștri care se hrănesc cu capete de oameni în casă! Tușica Ifeoma râse, și copiii îi reproduseră sunetele guturale, cu dinții strălucindu-le ca miezul unei nuci de cocos. Numai Amaka nu râse.

•

Ziua următoare era duminică. Nu mi se părea că e duminică, poate pentru că tocmai fusesem la biserică în ziua de Crăciun. Mama veni la mine în cameră și mă scutură ușor și i-am simțit parfumul cu iz de mentă când m-a luat în brațe.

— Ai dormit bine? Astăzi, mergem la slujba de dimineață pentru că tatăl vostru are o ședință imediat după aceea. Kunie, du-te la baie, e trecut de șapte.

Am căscat și m-am ridicat. Era o pată roșie pe cearșaf, întinsă cât un caiet deschis.

— Ți-a venit ciclul, spuse mama. Ți-ai adus tampoane?

— Da.

Abia de am lăsat apa să curgă pe mine, înainte să ies de sub duș, ca să nu întârzii. Mi-am luat o rochie alb cu albastru și mi-am legat o eșarfă albastră pe cap. Am înnodat-o de două ori la spate și am băgat capetele cozilor împletite dedesubt. Odată, Papa mă îmbrățișase cu mândrie și mă sărutase pe frunte, pentru că părintele Benedict îi spusese că părul meu e întotdeauna acoperit cuviincios la slujbă și că nu sunt precum celelalte fete tinere care își mai lăsau părul la vedere, ca și cum n-ar fi știut că să-ți arăți părul în biserică era necuviincios.

Jaja și mama erau îmbrăcați și mă așteptau în camera de zi de la etaj când am ieșit de la mine din cameră. Crampele îmi chinuiau burta. Îmi imaginam cum cineva cu colții ieșiți în afară mă apuca ritmic de pereții stomacului și apoi îmi dădea drumul.

— Mamă, ai cumva Panadol?

— Crampe, abia?

— Da. Și am și stomacul gol.

Mama se uită la ceasul de perete – un cadou de la un eveniment caritabil unde Papa făcuse o donație –, în formă ovală și gravat cu numele lui în litere aurite. Era 7:37. Ajunarea euharistică dispunea ca dreptcredincioșii să nu mănânce mâncare solidă cu o oră înainte de liturghie. Niciodată nu încălcăm ajunarea euharistică; masa era pregătită pentru micul dejun cu cești de ceai și boluri de cereale unul lângă altul, dar nu mâncam decât când veneam acasă după slujbă.

— Mănâncă niște fulgi de porumb, repede, spuse mama, aproape în șoaptă. Trebuie să ai ceva în stomac ca să iei Panadol.

Jaja turnă cereale din cutia de pe masă, puse lapte praf și zahăr cu o linguriță și adăugă apă. Bolul de sticlă era transparent și vedeam cocoloașele cretoase pe care laptele praf le făcea în apă, pe fundul castronului.

— Papa e cu musafirii, îl vom auzi când urcă, spuse el.

Am început să înfulec cerealele, în picioare. Mama îmi dădu tabletele de Panadol, încă în folia argintie, care pocni când am scos pastilele. Jaja nu-mi pusese multe cereale în castron și aproape terminasem de mâncat, când se deschise ușa și intră Papa.

Cămașa lui albă, cu liniile perfect croite, nu reușea să micșoreze mormanul de carne pe care-l forma burta lui. În timp ce se uita fix la bolul de sticlă cu fulgi de porumb din mâna mea, m-am uitat în jos la fulgii de porumb înmuiați rămași în lapte și m-am întrebat cum reușise să urce scările atât de încet.

— Ce faci, Kambili?

Am înghițit cu greutate.

— Eu… eu…

— Mănânci cu zece minute înainte de slujbă? Zece minute înainte de slujbă?

— I-a venit ciclul și are crampe, spuse mama.

Jaja o întrerupse.

— Eu i-am spus să mănânce fulgi de porumb înainte să ia Panadol, Papa. Eu i le-am pregătit.

— V-a cerut diavolul să vă puneți cu toții în slujba lui? Cuvintele în igbo izbucniră din gura lui Papa. Și-a făcut cumva diavolul cort în casa mea? Se întoarse spre mama. Stai acolo și o privești pângărind ajunarea euharistică, maka nnidi?

Își desfăcu încet cureaua. Era o curea grea, făcută din straturi de piele maronie și cu o cataramă îmbrăcată în piele. Prima dată ateriză pe Jaja, peste umărul lui. Apoi mama își ridică brațele și o nimeri în partea de sus a brațului, acoperit de mâneca bufantă paietată a bluzei de biserică. Am pus bolul jos tocmai când cureaua îmi cădea pe spate. Câteodată, îi priveam pe nomazii Fulani, cu cămășile lor lungi și albe lipite de corp în bătaia vântului, scoțând sunete cloncănitoare în timp ce își mânau cirezile de vaci pe drumurile din Enugu cu un bici, și fiecare șfichiuit al biciului era iute și precis.