Papa era ca un nomad Fulani – chiar dacă nu avea trupul lor zvelt și înalt – în timp ce-și rotea cureaua spre mama, spre Jaja și spre mine, murmurând că diavolul nu avea să câștige. Nu ne-am dat mai mult de doi pași în spate ca să ne ferim de cureaua de piele care șfichiuia aerul.

Apoi, se opri și Papa se uită la cureaua din mâna lui. Fața i se schimonosi, genele i se lăsară.

— De ce vreți să păcătuiți? întrebă el. De ce vă place păcatul?

Mama îi luă cureaua și o așeză pe masă. Papa ne strivi pe mine și pe Jaja în brațele lui.

— V-a rănit cureaua? V-a sfâșiat pielea? întrebă, examinându-ne fețele. Îmi pulsa spatele, dar am spus că nu, nu mă rănise. Felul în care Papa dădea din cap când vorbea despre plăcerea păcatului era ca și cum ceva îl trăgea în jos, ceva de care nu putea scăpa.

Ne-am dus la slujba de mai târziu. Dar mai întâi ne-am schimbat hainele, chiar și Papa, și ne-am spălat pe față.

•

Am plecat din Abba imediat după Anul Nou. Nevestele din umunna luară toată mâncarea rămasă, chiar și orezul și fasolea gătite despre care mama zicea că erau stricate și au îngenuncheat în praful din curtea din spate să le mulțumească lui Papa și mamei. Portarul ne salută fluturând ambele mâini deasupra capului până când ieșirăm din curte. Îl chema Haruna, după cum ne spusese mie și lui Jaja cu câteva zile în urmă, și în engleza lui cu accent Hausa, în care confunda P și F, ne spuse că fărintele nostru era cel mai bun Om Mare pe care-l cunoaște, cel mai bun șep pe care-l avusese vreodată. Știam că fărintele nostru flătise faxele școlare ale copiilor săi? Știam că fărintele nostru o sfrijinise pe pemeia lui să obțină slujba de curier la biroul local al Guvernului? Aveam noroc cu un asemenea fărinte.

Papa începu rozariul când ieșirăm în șoseaua principală. Mergeam de aproape o jumătate de oră când am dat de un punct de control; era blocaj în trafic, și polițiștii, mult mai mulți ca de obicei, își fluturau armele și dirijau traficul. N-am văzut mașinile implicate în accident până să ajungem în față. O mașină se oprise la punctul de control și alta o lovise din spate. A doua mașină era strivită până la jumătate. Un trup neînsuflețit plin de sânge, un bărbat în blugi, era întins pe marginea drumului.

— Odihnească-se în pace! spuse Papa, închinându-se.

— Nu vă uitați, spuse mama, întorcându-se spre noi, în spate.

Dar eu și Jaja ne uitam deja la mort. Papa vorbea de polițiști, despre cum puseseră barierele în zone împădurite, chiar dacă era periculos pentru șoferi, numai ca să poată folosi tufișurile pentru a ascunde banii pe care îi storceau de la călători. Dar nu prea îl ascultam pe Papa, mă gândeam la bărbatul în blugi, la bărbatul care murise. Mă întrebam unde se ducea și ce avusese de gând să facă acolo.

•

Papa o sună pe tușica Ifeoma două zile mai târziu. Poate n-ar fi sunat-o dacă nu ne-am fi dus la spovedanie în ziua aceea. Și poate, atunci, nu ne-am fi dus niciodată la Nsukka și totul ar fi rămas la fel ca înainte.

Era sărbătoarea Bobotezei, sărbătoare sfințită, așa că Papa nu s-a dus la serviciu. Ne-am dus la slujba de dimineață și, cu toate că de obicei nu-l vizitam pe părintele Benedict în zile de sărbători sfințite, după aceea ne-am dus la el acasă. Papa voia ca părintele Benedict să ne spovedească. Nu ne spovediserăm în Abba, pentru că lui Papa nu-i plăcea să se spovedească în igbo, și, în afară de asta, credea că părintele paroh din Abba nu are destul har. Asta e problema cu poporul nostru, spunea Papa, prioritățile noastre sunt greșite; ne pasă prea mult de biserici uriașe și statui impunătoare. N-ai să-i vezi pe albi făcând asta niciodată.

În casa părintelui Benedict, mama, Jaja și cu mine am stat în camera de zi, citind ziarele și revistele care erau împrăștiate pe măsuța joasă, ca un scrin, ca și cum ar fi fost de vânzare, în timp ce Papa vorbi cu părintele Benedict în biroul alăturat. Papa ieși și ne ceru să ne pregătim de spovedanie; el era primul. Chiar dacă Papa închise ușa cu putere, îi auzeam vocea, cuvintele curgându-i unul dintr-altul într-o huruială nesfârșită ca un motor de mașină turat progresiv. După el merse mama și ușa rămase puțin întredeschisă, dar nu puteai s-o auzi. Spovedania lui Jaja fu cea mai scurtă. Când ieși, încă închinându-se, ca și cum se grăbise să iasă mai repede din cameră, l-am întrebat din priviri dacă-și amintise minciuna spusă lui Papa-Nnukwu, și făcu semn că da. Am intrat în încăperea în care abia intrau un birou și două scaune și am împins ușa să mă asigur că e închisă bine.

— Binecuvântați-mă, părinte, căci am păcătuit, am spus, așezându-mă chiar pe muchia scaunului. Mi-aș fi dorit să fie un confesional, pentru siguranța pe care ți-o dădea cubicului de lemn și draperia verde care-l separa pe preot de credincios. Aș fi vrut să pot îngenunchea și apoi aș fi vrut să-mi acopăr fața cu un dosar de pe biroul părintelui Benedict. Spovedaniile față în față mă duceau cu gândul la Ziua Judecății de Apoi care vine mai repede, mă făceau să mă simt nepregătită.

— Da, Kambili, spuse părintele Benedict. Stătea drept, pe scaunul său, trecându-și degetele peste patrafirul purpuriu dimprejurul