— Îmi spui mie să-mi mişc piciorul?

  — Nu, să trăiţi. O, nu, să trăiţi.

  — Atunci mişcă-ţi piciorul şi ţine-ţi gura aia proastă. Te poftesc să vorbeşti mai tare! Tot nu te-am auzit.

  — Am înţeles, să trăiţi. Am spus că n-am spus că nu mă puteţi pedepsi.

  — Despre ce naiba vorbeşti?

  — Vă răspund la întrebare, să trăiţi.

  — Ce întrebare?

  — Ce naiba ai vrut să spui, nemernicule, când ai spus că nu te putem pedepsi? spuse caporalul care ştia să stenografieze, citind din carnetul de stenograme.

  — Bine, spuse colonelul. Ce naiba ai vrut să spui?

  — N-am spus că nu mă puteţi pedepsi, să trăiţi.

  — Când? întrebă colonelul.

  — Când ce, să trăiţi?

  — Iar îmi adresezi tu întrebări.

  — Iertaţi-mă, să trăiţi. Mă tem că nu înţeleg întrebarea.

  — Când ai spus că nu te putem pedepsi? Nu înţelegi întrebarea mea?

  — Nu, să trăiţi. Nu înţeleg.

  — Mi-ai spus asta adineauri. Acum ce-ar fi să-mi răspunzi la întrebare?

  — Dar cum pot să răspund?

  — Iar îmi adresezi o întrebare.

  — Iertaţi-mă, să trăiţi. Dar nu ştiu cum să răspund. N-am spus niciodată că nu mă puteţi pedepsi.

  — Acum ne spui când ai spus. Eu îţi cer să ne spui când n-ai spus.

  Clever trase aer adânc în piept.

  — Întotdeauna n-am spus că nu mă puteţi pedepsi, să trăiţi.

  — Aşa mai merge, domnule Clevinger, chiar dacă este o minciună sfruntată. Noaptea trecută, în latrină. Nu i-ai şoptit acolo că nu te putem pedepsi celuilalt nemernic împuţit care nu ne place? Cum îl cheamă?

  — Yossarian, să trăiţi, spuse locotenentul Scheisskopf.

  — Da, Yossarian. Exact, Yossarian. Yossarian? A? Îl cheamă Yossarian? Ce fel de nume e Yossarian, fir-ar să fie?

  Locotenentul Scheisskopf avea toate adevărurile în vârfurile degetelor.

  — E numele lui Yossarian, să trăiţi, explică el.

  — Da, probabil. I-ai şoptit lui Yossarian că nu te putem pedepsi?

  — A, nu, să trăiţi. I-am şoptit că nu mă puteţi găsi vinovat…

  — Poate că sunt eu prost, îl întrerupse colonelul, dar îmi scapă care e deosebirea. Probabil că sunt cam prost, pentru că îmi scapă care e deosebirea.

  — C…

  — Eşti un nemernic palavragiu, nu-i aşa?

  — Nu, să trăiţi.

  — Nu, să trăiţi? Adică mă faci mincinos?

  — A, nu, să trăiţi.

  — Atunci eşti un nemernic palavragiu, nu-i aşa?

  — Nu, să trăiţi.

  — Încerci cumva să te cerţi cu mine?

  — Nu, să trăiţi.

  — Eşti un nemernic palavragiu?

  — Nu, să trăiţi.

  — Ei fir-ar să fie, ba chiar încerci să te cerţi cu mine! Aş sări peste masa asta mare şi stufoasă, pentru doi cenţi împuţiţi, ca să-ţi sfârtec trupul laş şi împuţit, membru cu membru!

  — Faceţi-o! Faceţi-o! strigă maiorul Metcalf.

  — Metcalf, lepădătură împuţită! Nu ţi-am spus să-ţi ţii gura aia împuţită, laşă şi proastă?

  — Da, să trăiţi. Iertaţi-mă, să trăiţi.

  — Atunci ce-ar fi s-o faci tu?

  — Eu am încercat doar să învăţ, să trăiţi. Singurul mod în care cineva poate învăţa este să încerce.

  — Cine zice asta?

  — Toată lumea spune asta, să trăiţi. Chiar şi domnul locotenent Scheisskopf spune asta.

  — O spui şi dumneata?

  — Da, să trăiţi, spuse locotenentul Scheisskopf. Dar toată lumea spune asta.

  — Ce-ar fi, Metcalf, să-ţi ţii gura aia proastă şi poate că în acest mod vei învăţa cum. Unde rămăseserăm? Mai citeşte-mi o dată ultima replică.

  — Mai citeşte-mi o dată ultima replică”, citi caporalul care stenografia.

  — Nu ultima mea replică, tâmpitule! strigă colonelul. Replica altcuiva.

  — Mai citeşte-mi o dată ultima replică”, citi încă o dată caporalul.

  — E tot ultima replică? zbieră colonelul, făcându-se stacojiu de furie.

  — A, nu, să trăiţi, îl corectă caporalul. Aceasta este ultima mea replică. V-am citit-o adineauri. Nu vă amintiţi, să trăiţi? Adineauri.

  — Of, Doamne! Mai citeşte-mi o dată ultima lui replică, tâmpitule. Dar ia ascultă, cum naiba te cheamă?

  — Popinjay, să trăiţi.

  — Ei bine, ţi-a venit rândul, Popinjay. Imediat ce se termină procesul lui, începe procesul tău. Ai înţeles?

  — Am înţeles, să trăiţi. De ce voi fi acuzat?

  — Ce naiba contează? Aţi auzit ce m-a întrebat? Vei afla, Popinjay – în clipa când vom termina cu Clevinger, vei afla. Cadet Clevinger, ce ai… Eşti cadet Clevinger, nu-i aşa, Popinjay?

  — Da, să trăiţi.

  — E-n regulă. Ce ai…

  — Eu sunt Popinjay, să trăiţi.

  — Popinjay, tatăl tău este milionar sau membru al Senatului?

  — Nu, să trăiţi.

  — Atunci eşti într-un mare căcat, Popinjay, dacă n-ai nici o pilă. Nu e general sau un membru marcant al Guvernului, nu?

  — Nu, să trăiţi.

  — Asta-i bine. Cu se ocupă taică-tău?

  — A murit, să trăiţi.

  — Asta-i foarte bine. Eşti cu adevărat într-un mare căcat, Popinjay. Numele tău e cu adevărat Popinjay? Ce fel de nume e Popinjay, fir-ar să fie? Nu-mi place numele ăsta.

  — E numele lui Popinjay, să trăiţi, explică locotenentul Scheisskopf.

  — Ei bine, nu-mi place, Popinjay, şi abia aştept să-ţi sfârtec trupul împuţit şi laş, membru cu membru. Cadet Clevinger, vrei te rog să repeţi ce naiba i-ai şoptit sau nu i-ai şoptit lui Yossarian noaptea trecută în latrină?

  — Am înţeles, să trăiţi. Am spus că nu mă puteţi găsi vinovat…

  — S-o luăm din acest punct. Ce anume ai vrut să spui, cadet Clevinger, când ai spus că nu te putem găsi vinovat?

  — N-am spus că nu mă puteţi găsi vinovat, să trăiţi.

  — Când?

  — Când