— Ei drăcie, ai de gând să mă interoghezi iarăşi?

  — Nu, să trăiţi. Iertaţi-mă, să trăiţi.

  — Atunci răspunde-mi la întrebare. Când ai spus că nu te putem găsi vinovat?

  — Ieri noapte târziu, în latrină, să trăiţi.

  — A fost singura dată când n-ai spus-o?

  — Nu, să trăiţi. Întotdeauna n-am spus că nu mă puteţi găsi vinovat, să trăiţi. I-am spus însă lui Yossarian că…

  — Nu te-a întrebat nimeni ce i-ai spus lui Yossarian. Noi te-am întrebat ce nu i-ai spus. Nu ne interesează deloc ce i-ai spus lui Yossarian. E clar?

  — Da, să trăiţi.

  — Atunci putem continua. Ce i-ai spus lui Yossarian?

  — I-am spus, să trăiţi, că nu mă puteţi găsi vinovat de ofensa de care sunt acuzat dacă rămân credincios cauzei…

  — Ce cauză? De ce mormăi? Nu mai mormăi!

  — Am înţeles, să trăiţi.

  — Şi când nu mai mormăi să mormăi „să trăiţi”.

  — Metcalf, nenorocitule!

  — Da, să trăiţi, mormăi Clevinger. A dreptăţii, să trăiţi. Că nu puteţi găsi…

  — A dreptăţii? repetă stupefiat colonelul. Ce e dreptatea?

  — Dreptatea, să trăiţi…

  — Asta nu e dreptate, rosti colonelul pe un ton dojenitor şi începu să bată din nou în masă cu mâna lui mare şi grasă. Asta e Karl Marx. Să-ţi spun eu ce e dreptatea. Dreptatea e să dai un genunchi în burtă când eşti întins pe podea, să înfigi în bărbie, noaptea, pe furiş, un cuţit şterpelit din magazia de arme a unui cuirasat, să baţi cu saci de nisip, pe ascuns, în întuneric, fără nici un avertisment. Garotarea. Asta e dreptatea, când toţi trebuie să fim suficient de duri şi suficient de aspri ca să luptăm cu Billy Petrolle. De la şold. Ai înţeles?

  — Nu, să trăiţi.

  — Nu-mi răspunde mie cu „să trăiţi”!

  — Am înţeles, să trăiţi.

  — Şi să spui „să trăiţi” când nu spui „să trăiţi”! ordonă maiorul Metcalf.

  Clevinger era desigur vinovat, căci altminteri nu ar fi fost acuzat şi, de vreme ce singurul mod de a o dovedi era de a-l găsi vinovat, era datoria lor patriotică s-o facă. A fost condamnat să facă pe jos cincizeci şi şapte de ture de pedeapsă. Popinjay a fost închis ca să se înveţe minte, iar maiorul Metcalf a fost expediat în Insulele Solomon să îngroape cadavre. Turele de pedeapsă ale lui Clevinger au însemnat cincizeci de minute dintr-o oră a unui week-end, petrecute mergând încoace şi-ncolo prin faţa clădirii comandamentului poliţiei militare, purtând pe umăr o puşcă neîncărcată, care cântărea o tonă.

  Pentru Clevinger, totul era foarte neclar. Se petreceau multe lucruri ciudate, dar dintre toate cel mai ciudat era pentru Clevinger ura, ura brutală, nedisimulată, inexorabilă, a membrilor Consiliului de Judecată, care îşi smălţuiau expresiile neiertătoare cu un luciu dur, vindicativ, cu ochii lor înguşti licărind răutăcios ca un jar de cărbuni ce nu se mai stinge. Clevinger a fost uluit când a descoperit-o. L-ar fi linşat dacă ar fi putut. Erau trei bărbaţi adulţi, el era un copil, iar ei îl urau şi îi doreau moartea. Îl urâseră dinainte de a veni, l-au urât în timp ce era acolo, l-au urât după ce a plecat, şi-au luat cu ei peste tot ura, cu răutate, ca pe o comoară îndrăgită, chiar şi după ce s-au despărţit unii de alţii şi s-au retras în singurătatea lor.

  Yossarian făcuse tot posibilul să-l avertizeze în noaptea precedentă.

  — N-ai nici o şansă, puştiule, îi spusese el posomorit. Îi urăsc pe evrei.

  — Dar eu nu sunt evreu, răspunsese Clevinger.

  — Nu va conta asta, prevestise Yossarian şi avusese dreptate. Vor să-i dea gata pe toţi.

  Clevinger se ferea de ura lor ca de o lumină orbitoare. Cei trei bărbaţi care îl urau vorbeau aceeaşi limbă ca el şi purtau aceeaşi uniformă ca el, dar le vedea feţele lipsite de dragoste închistate definitiv în trăsături contractate, răutăcioase, de ostilitate, şi înţelese pe loc că nicăieri în lume, nici măcar în toate tancurile, avioanele sau submarinele fasciste, nici în buncărele din spatele mitralierelor sau al mortierelor sau în spatele aruncătoarelor de flăcări, nici măcar printre toţi tunarii experţi ai renumitei Divizii Antiaeriene Hermann Goering sau printre înspăimântătorii conspiratori din berăriile Munchenului şi de oriunde altundeva nu existau oameni care să-l urască mai mult.

 MAIORUL MAJOR MAJOR MAJOR.

  Maiorul Major Major Major a avut probleme de la bun început.

  Ca şi Minniver Cheevy, se născuse prea târziu – exact cu treizeci şi şase de ore prea târziu pentru confortul mamei lui, o femeie blândă şi suferindă, care, după o zi şi jumătate de chinuri ale facerii, era atât de stoarsă de vlagă, încât n-a mai avut puterea să se bată pentru numele copilului. Pe coridorul spitalului, soţul ei înainta cu dârzenia gravă a celui ce ştie ce vrea. Tatăl maiorului Major era un bărbat slab şi foarte înalt, cu pantofi solizi şi un costum de stofă neagră de lână. Completă certificatul de naştere fără ezitare, fără a manifesta absolut nici o emoţie în clipa când îi dădu formularul completat sorei şefe. Sora îl luă din mâna lui fără comentarii şi dispăru. El o urmări cu privirea, întrebându-se ce avea pe dedesubt.

  Intrând în salon, îşi găsi soţia zăcând epuizată sub pături, ca o legumă veche, deshidratată, smochinită, uscată şi albă, cu ţesuturile slăbite şi absolut nemişcate. Patul ei se afla chiar la capătul salonului, lângă un geam crăpat, acoperit de un strat gros de funingine. Ploaia se împrăştia dintr-un cer îmbibat cu apă; era o zi întunecată şi rece. În alte părţi ale spitalului, oameni cu feţe de cretă şi buze bătrâne, vinete, mureau la timp. Bărbatul rămase ţeapăn lângă pat şi îşi privi soţia de sus, mult timp.

  — I-am dat băiatului numele Caleb, anunţă el în cele din urmă cu un glas blând. După dorinţa ta.