class="p1">  Femeia nu răspunse şi treptat bărbatul începu să zâmbească. Plănuise totul perfect, fiindcă soţia lui dormea şi nu va afla niciodată că el o minţise în timp ce zăcea pe patul de suferinţă în salonul sărac al spitalului regional.

  Din acest firav început răsărise ineficientul comandant de escadrilă care îşi petrecea acum cea mai bună parte a fiecărei zile de lucru la Pianosa, imitând semnătura lui Washington Irving pe documente oficiale. Maiorul Major imita sârguincios cu mâna stângă ca să eludeze identificarea, ocrotit de orice amestec de propria lui autoritate nedorită şi camuflat de mustaţa falsă şi de ochelarii negri, ca o protecţie suplimentară faţă de pericolul de a fi descoperit de oricine ar fi privit întâmplător pe oribila fereastră de celuloid din care un hoţ tăiase o bucată. Între aceste două momente vulgare, cel al naşterii şi cel al izbânzii lui, se succedaseră treizeci şi unu de ani deprimanţi, de singurătate şi umilinţă.

  Maiorul Major se născuse prea târziu şi prea mediocru. Unii se nasc mediocri, alţii devin mediocri, iar altora li se impune mediocritatea. În cazul maiorului Major, erau valabile toate cele trei variante. Chiar şi printre cei ce nu se remarcau prin nimic, el ieşea în mod inevitabil în evidenţă, ca unul care se remarca mai puţin decât toţi ceilalţi şi cei care-l cunoşteau erau întotdeauna impresionaţi de faptul că el nu lăsa absolut nici o impresie.

  Maiorul Major fusese marcat încă de la început de trei persoane – mama lui, tatăl lui şi Henry Fonda, cu care semănase vag încă de la naştere. Cu mult înainte de a bănui măcar cine era Henry Fonda, devenise subiectul unor comparaţii nemăgulitoare oriunde se ducea. Oameni total necunoscuţi se simţeau obligaţi să-l înjosească, drept care a fost pedepsit de timpuriu cu o teamă vinovată de oameni şi cu un impuls slugarnic de a cere scuze societăţii pentru faptul că nu era Henry Fonda. Nu era o sarcină uşoară pentru el să treacă prin viaţă semănând puţin cu Henry Fonda, dar nu se gândise niciodată să se dea bătut, căci moştenise perseverenţa tatălui lui, un bărbat slab, cu un ascuţit simţ al umorului.

  Tatăl maiorului Major era un bărbat serios, cu frică de Dumnezeu, pentru care o glumă bună era să mintă în privinţa vârstei lui. Era un fermier cu braţe şi picioare lungi, un individualist sever, cu frică de Dumnezeu, iubitor de libertate şi cu respect faţă de legi, care considera că ajutorul federal acordat altcuiva decât fermierilor era o dovadă de socialism dezgustător. Pleda pentru economisire şi muncă asiduă şi dezaproba femeile libertine care-l refuzau. Specialitatea lui era lucerna şi obţinea bune rezultate necultivând-o deloc. Guvernul îl plătea bine pentru fiecare baniţă de lucernă pe care n-o cultiva. Cu cât nu cultiva mai multă lucernă, cu atât mai mulţi bani îi dădea guvernul, iar el cheltuia fiecare bănuţ pe care-l primea cumpărând încă o bucată de pământ pentru a spori cantitatea de lucernă pe care nu o producea. Tatăl maiorului Major muncea fără odihnă pentru a nu cultiva lucernă. În serile lungi de iarnă, stătea în casă, nu repara hăţuri, sărea din pat în zorii zilei la amiază, ca să se asigure că nu făcuse nici o treabă. Investea în pământ cu înţelepciune şi în curând reuşi să nu cultive mai multă lucernă decât oricare altcineva din ţinut. Vecinii îi solicitau sfaturi pe orice temă, deoarece adunase atâţia bani şi de aceea era înţelept. „După cum aţi semănat, aşa veţi culege”, le recomanda el tuturor şi toţi rosteau „Amin”.

  Tatăl maiorului Major susţinea cu zel că guvernul trebuia să facă economie, cu condiţia să nu afecteze datoria sfântă a guvernului de a plăti fermierilor cât de mult putea pentru toată lucerna produsă de ei, de care nimeni altcineva nu avea nevoie, şi pentru a nu produce deloc lucernă. Era un bărbat demn şi independent, care se opunea fondului de şomaj şi nu pregeta niciodată să se văicărească, să se tânguiască şi să se linguşească, pentru a stoarce cât mai mult de la oricine putea. Era un om cucernic, care îşi avea amvonul pretutindeni.

  — Dumnezeu ne-a dat nouă, bunilor fermieri, două mâini puternice ca să putem lua cât de mult putem cuprinde cu ele, predica el cu ardoare pe treptele tribunalului, în timp ce-o aştepta să iasă şi să se uite urât la el pe tânăra casieriţă ţâfnoasă, care mesteca gumă. Dacă Dumnezeu n-ar fi vrut să luăm cât putem de mult, predica el, nu ne-ar fi dat două mâini cu care să înşfăcăm. Şi ceilalţi murmurau „Amin”.

  Tatăl maiorului Major credea, ca orice calvinist, în predestinare şi îi era limpede că toate nenorocirile celorlalţi, dar nu şi ale lui, erau manifestări ale vrerii Domnului. Fuma ţigări, bea whisky şi se bucura de o glumă bună şi de o conversaţie intelectuală stimulativă, mai ales de glumele lui, când îşi spunea altă vârstă, sau aia bună de tot cu Dumnezeu şi dificultăţile pe care le avusese nevastă-sa la naşterea maiorului Major. Aia bună de tot cu Dumnezeu şi dificultăţile nevesti-sii avea legătură cu faptul că lui Dumnezeu îi trebuiseră şase zile ca să facă întreaga lume, în timp ce nevastă-sa petrecuse o zi şi jumătate în chinuri ca să-l facă numai pe maiorul Major. Un bărbat mai slab din fire poate că ar fi ezitat în ziua aceea pe coridorul spitalului, un bărbat mai nevolnic ar fi făcut poate un compromis, cu substitute precum Tambur Major, Minor Major, Sergent Major sau Do Diez Major, dar tatăl maiorului Major aşteptase paisprezece ani o asemenea ocazie şi nu era omul care s-o rateze. „O bună ocazie îţi surâde o singură dată pe lumea asta”, spunea el. Tatăl maiorului Major repeta această glumă bună oricând i se ivea ocazia.

  Faptul că încă de la naştere semănase vag cu Henry Fonda fusese prima dintr-o lungă serie de feste menite să facă din maiorul Major o victimă nefericită de-a lungul întregii lui vieţi lipsite de bucurii. Faptul că se născuse cu numele Major Major Major