era cel de-al doilea. Faptul că se născuse cu numele Major Major Major era un secret cunoscut doar de tatăl lui. Abia când Major Major a fost înrolat la grădiniţă s-a descoperit care era adevăratul lui nume şi atunci efectele au fost dezastruoase. Vestea a ucis-o pe mama lui, care şi-a pierdut pofta de viaţă, s-a ofilit şi a murit, ceea ce i-a convenit lui taică-său, care s-a hotărât s-o ia de nevastă pe fata ţâfnoasă dacă va fi silit şi care nu fusese deloc optimist în privinţa şanselor lui de a-şi alunga nevasta de pe pământul lui, fără să-i dea ceva bani sau s-o bată.

  Asupra maiorului Major însuşi efectele au fost doar ceva mai puţin grave. Pentru el a fost o revelaţie dură şi uluitoare, survenită la o vârstă fragedă, faptul că nu era, aşa cum fusese lăsat întotdeauna să creadă, Caleb Major, ci un individ total necunoscut, cu numele Major Major Major, despre care nimeni nu ştia absolut nimic şi de care nimeni altcineva nu mai auzise până atunci. Câţi tovarăşi de joacă l-au părăsit, fără a mai reveni vreodată, înclinaţi cum erau să nu aibă încredere în necunoscuţi, mai ales într-unul care-i înşelase, dându-se drept o persoană pe care o cunoşteau de ani de zile! Nimeni n-a mai vrut să aibă de-a face cu el. A început să scape lucrurile din mână şi să se împiedice. Întâmpina fiecare nouă cunoştinţă cu sfială şi plin de speranţă. Şi întotdeauna era dezamăgit. Deoarece avea neapărat nevoie de un prieten, nu găsea niciodată vreunul. S-a maturizat cu stânjeneală, devenind un tânăr înalt, straniu, visător, cu ochi fragili şi o gură foarte delicată, pe care zâmbetul care tatona sfios se transforma pe loc într-o grimasă de jignire la fiecare mustrare.

  Era politicos cu cei mai în vârstă decât el, care-l antipatizau. Tot ce-i spuneau cei vârstnici să facă, făcea. I-au spus să nu zică niciodată hop până nu trece şanţul şi n-a zis niciodată. I-au spus să nu amâne pe mâine ce poate face azi şi n-a amânat niciodată nimic. I s-a spus să-şi cinstească tatăl şi mama şi el şi-a cinstit tatăl şi mama. I s-a spus să nu ucidă şi n-a ucis înainte de a intra în armată, când i s-a spus să ucidă şi a ucis. Şi-a întors şi celălalt obraz în orice ocazie şi le-a făcut întotdeauna altora exact ceea ce i-ar fi plăcut să-i facă alţii lui. Când dădea de pomană, stânga lui nu ştia niciodată ce făcea dreapta. N-a luat nici măcar o dată numele Domnului în deşert, n-a preacurvit şi n-a râvnit catârul vecinului. De fapt, îşi iubea vecinul şi n-a adus niciodată falsă mărturie împotriva lui. Cei vârstnici îl antipatizau pe maiorul Major, pentru că era scandalos de neconformist.

  Întrucât nu avea unde să strălucească, a strălucit la învăţătură. La universitatea de stat a studiat cu atâta râvnă, încât a fost bănuit de homosexuali că este comunist şi de comunişti că este homosexual. Şi-a ales ca specialitate istoria Angliei, ceea ce a fost o greşeală.

  — Istoria Angliei! a urlat indignat senatorul cu coamă argintie din statul lui. Dar istoria americană ce cusur are? Istoria americană e la fel de bună ca orice istorie din lume!

  Maiorul Major s-a mutat imediat la literatură americană, dar abia după ce F. B. I.-ul îi făcuse dosar. În casa izolată pe care maiorul Major o numea căminul lui, locuiau şase oameni şi un câine Scotch terrier; cinci dintre ei şi Scotch terrier-ul s-au dovedit a fi agenţi F. B. I. În curând au adunat suficiente informaţii incriminatoare despre maiorul Major ca să facă orice voiau cu el. Totuşi, singurul lucru pe care l-au găsit de făcut cu el a fost să-l bage în armată ca simplu soldat şi să-l facă maior după patru zile, pentru ca nişte membri ai Congresului fără alte preocupări să se plimbe încoace şi-ncolo pe străzile Washingtonului scandând „Cine l-a avansat maior pe Major? Cine l-a avansat maior pe Major?”

  De fapt, maiorul Major fusese avansat de o maşinărie I. B. M. cu un simţ al umorului aproape la fel de dezvoltat ca acela al tatălui lui. Când a izbucnit războiul, era încă docil şi supus. I-au spus să se înroleze şi s-a înrolat. I-au spus să se înscrie la cursul de instrucţie pentru cadeţi de aviaţie, s-a înscris şi chiar în noaptea următoare s-a pomenit stând cu picioarele goale în noroi îngheţat, la ora trei noaptea, în faţa unui sergent rău şi pus pe harţă din sud-vest, care le-a spus că putea să-i bată măr pe toţi oamenii din unitatea lui şi că era gata să dovedească acest lucru. Recruţii din escadrila lui fuseseră treziţi cu brutalitate cu numai câteva minute mai înainte de către caporalii sergentului şi li se spusese să se adune în faţa cortului administraţiei. Ploaia continua să cadă peste maiorul Major. S-au aliniat în hainele civile cu care veniseră la armată în urmă cu trei zile. Cei care zăboviseră ca să-şi pună pantofii şi şosetele au fost trimişi înapoi în corturile lor reci, umede şi întunecate ca să şi le scoată şi toţi stăteau cu picioarele goale în noroi, în timp ce sergentul îşi plimba privirile de oţel peste feţele lor şi le spunea că putea să-i bată măr pe toţi oamenii din unitatea lui. Nimeni nu era dispus să-l contrazică.

  Avansarea maiorului Major la gradul de maior în ziua următoare l-a cufundat pe sergentul pus pe harţă în cea mai neagră disperare, fiindcă nu se mai putea lăuda că putea să-i bată măr pe toţi oamenii din unitatea lui. Medita ore-n şir în cort, precum Saul, şi nu primea pe nimeni, în timp ce garda lui de elită alcătuită din caporali stătea de pază afară, descurajată. La ora trei noaptea, a găsit soluţia şi maiorul Major împreună cu ceilalţi recruţi au fost din nou treziţi cu brutalitate şi li s-a ordonat să se adune cu picioarele goale, pe burniţă, în faţa cortului administraţiei, unde sergentul aştepta deja, cu