— Eu şi maiorul Major, s-a lăudat el, cu acelaşi glas dur şi tăios cu care se adresase în noaptea precedentă, putem să-i bătem pe toţi oamenii din unitatea mea.

  Ofiţerii din bază au luat măsuri în problema maiorului Major mai târziu, în aceeaşi zi. Cum să se poarte cu un maior ca maiorul Major? Să-l înjosească personal ar fi însemnat să-i înjosească pe toţi ceilalţi ofiţeri cu acelaşi grad sau cu un grad inferior. Pe de altă parte, să-l trateze cu politeţe era de neconceput. Din fericire, maiorul Major se înscrisese la cursul de instrucţie pentru cadeţi de aviaţie. Ordinul lui de transferare a fost transmis pe mimeograf spre sfârşitul după-amiezei şi la ora trei noaptea maiorul Major a fost din nou trezit cu brutalitate, zorit ca naiba de sergent şi urcat la bordul unui avion care a decolat spre vest.

  Locotenentul Scheisskopf se făcu alb ca cearşaful când maiorul Major se prezentă la raport în California, cu picioarele goale şi cu degetele acoperite de noroi uscat. Maiorul Major considerase normal să fie trezit din nou cu brutalitate şi să stea cu picioarele goale în noroi şi de aceea îşi lăsase pantofii şi ciorapii în cort. Hainele civile în care se prezentase la raport în faţa locotenentului Scheisskopf erau boţite şi murdare. Locotenentul Scheisskopf, care nu se remarcase încă prin paradele sale, a fost violent cutremurat de imaginea maiorului Major mărşăluind cu picioarele goale în escadrila lui, duminica următoare.

  — Duceţi-vă repede la spital, mormăi el, după ce îşi revenise suficient pentru a putea vorbi. Spuneţi-le că sunteţi bolnav. Staţi acolo până soseşte aprobarea pentru uniformă şi până aveţi bani să vă cumpăraţi haine. Şi nişte pantofi. Cumpăraţi-vă nişte pantofi.

  — Am înţeles, să trăiţi.

  — Nu cred că e nevoie să-mi spuneţi „să trăiţi”, să trăiţi, sublinie locotenentul Scheisskopf. Aveţi un grad mai mare decât mine.

  — Da, să trăiţi. Poate că am un grad mai mare decât dumneavoastră, dar sunteţi totuşi comandantul meu.

  — Da, să trăiţi, aşa este, căzu de acord locotenentul Scheisskopf. Poate că aveţi un grad mai mare decât mine, să trăiţi, dar eu sunt totuşi comandantul dumneavoastră. Deci ar fi bine să faceţi ce vă spun eu, să trăiţi, căci altminteri o să daţi de bucluc. Duceţi-vă la spital şi spuneţi-le că sunteţi bolnav, să trăiţi. Staţi acolo până soseşte aprobarea pentru uniformă şi până obţineţi bani să vă cumpăraţi nişte uniforme.

  — Da, să trăiţi.

  — Şi nişte pantofi, să trăiţi. Cumpăraţi-vă nişte pantofi cu prima ocazie care se iveşte, să trăiţi.

  — Da, să trăiţi. Am înţeles, să trăiţi.

  — Vă mulţumesc, să trăiţi.

  Pentru maiorul Major, viaţa în şcoala pentru cadeţi nu se deosebea de viaţa de până atunci. Toţi cei cu care era acolo doreau întotdeauna ca el să fie cu altcineva. Instructorii îi acordau un tratament preferenţial în toate etapele ca să-l împingă repede mai departe şi să scape de el. În scurtă vreme a căpătat tresele de pilot şi s-a pomenit peste ocean, unde situaţia a început brusc să se îmbunătăţească. Toată viaţa, maiorul Major nu-şi dorise decât un singur lucru, să fie integrat, şi în Pianosa a fost pentru un timp, în sfârşit, integrat. Gradele nu aveau mare importanţă pentru oamenii aflaţi în misiune de luptă şi relaţiile dintre ofiţeri şi recruţi erau relaxate şi neceremonioase. Oameni ale căror nume nu le cunoştea îi spuneau „Noroc” şi îl invitau la înot sau la o partidă de baschet. Cele mai pline ore erau pentru el cele petrecute în meciuri de baschet care durau toată ziua şi pe care nimeni nu era preocupat să le câştige. Nu se ţinea scorul şi numărul jucătorilor putea varia de la unu la treizeci şi cinci. Maiorul Major nu mai jucase niciodată baschet sau vreun alt joc, dar înălţimea lui considerabilă, bătătoare la ochi, precum şi entuziasmul lui frenetic compensau stângăcia înnăscută şi lipsa de experienţă. Maiorul Major îşi găsi adevărata fericire pe terenul de baschet înclinat, alături de ofiţerii şi recruţii care îi erau aproape prieteni. Deşi nu câştiga nimeni, nici nu pierdea nimeni şi maiorul Major s-a bucurat de fiecare clipă de hârjoneală până în ziua când colonelul Cathcart a răcnit din Jeep, după moartea maiorului Duluth, răpindu-i plăcerea de a se mai bucura de meciurile de baschet.

  — Sunteţi noul comandant de escadrilă! strigase sever colonelul Cathcart spre el, peste şanţul de lângă calea ferată. Dar să nu credeţi că asta înseamnă ceva, fiindcă nu înseamnă nimic. Nu înseamnă decât că sunteţi noul comandant de escadrilă.

  Colonelul Cathcart nutrea de mult timp o duşmănie neiertătoare faţă de maiorul Major. Un maior în plus în registrele lui însemna o schemă de organizare anapoda şi dădea apă la moară celor de la Cartierul General al regimentului douăzeci şi şapte al Aviaţiei Militare, despre care colonelul Cathcart era convins că erau duşmanii şi rivalii lui. Colonelul Cathcart se rugase să dea peste el un noroc, ca de pildă moartea maiorului Duluth. Fusese năpăstuit cu un maior în plus; acum avea un post de maior liber. Îl numi pe maiorul Major comandant de escadrilă şi Jeepul lui plecă huruind, la fel de brusc cum venise.

  Pentru maiorul Major asta însemna sfârşitul jocului. Se îmbujoră de enervare şi încremeni pe loc, nevenindu-i să creadă, în timp ce nori de ploaie se adunau din nou deasupra lui. Când se întoarse spre colegii de echipă, se confruntă cu un zid de feţe intrigate, cufundate în gânduri, care îl priveau amuţite, cu o animozitate posacă şi impenetrabilă. L-au trecut fiori de ruşine. Când meciul s-a reluat, n-a mai avut nici un haz. Când dribla, nimeni nu încerca să-l oprească; când solicita o pasă, cel care avea mingea îl ignora; şi când a ratat un coş, nimeni nu l-a mustrat pentru greşeală. Nu se auzea decât glasul lui. În ziua următoare a fost la