Ca la un semn, toţi oamenii din escadrilă au încetat să-i vorbească şi au început să caşte ochii la el. Trecea prin viaţă complexat, cu ochii plecaţi şi cu obrajii arzând, supus dispreţului, invidiei, suspiciunii, duşmăniei şi insinuărilor maliţioase oriunde se ducea. Cei care abia observaseră până atunci asemănarea lui cu Henry Fonda o comentau acum fără încetare şi unii chiar insinuau cu răutate că maiorul Major fusese avansat la gradul de comandant de escadrilă tocmai pentru că semăna cu Henry Fonda. Căpitanul Black, care aspirase el însuşi la acest grad, susţinea că maiorul Major era chiar Henry Fonda, dar era prea laş ca să recunoască.

  Maiorul Major se poticnea nedumerit între catastrofele jenante care se ţineau lanţ. Fără să-l consulte, sergentul Towser ordonă să i se transfere bunurile personale în rulota spaţioasă pe care o ocupase singur maiorul Duluth şi când maiorul Major dădu buzna gâfâind în cancelarie pentru a raporta furtul obiectelor lui, tânărul caporal de acolo îl băgă în sperieţi sărind brusc în picioare şi strigând „Drepţi!” în clipa când apăru. Maiorul Major luă poziţie de drepţi alături de ceilalţi din cancelarie, întrebându-se ce personaj important intrase după el. Se scurseră câteva minute într-o linişte apăsătoare şi toţi ar fi stat acolo în poziţie de drepţi până la Judecata de Apoi dacă maiorul Danby n-ar fi intrat după douăzeci de minute ca să-l felicite pe maiorul Major, ordonându-le tuturor pe loc repaos.

  Maiorul Major se dovedi şi mai lamentabil la popotă, unde Milo, cu faţa numai zâmbete, aştepta să-l conducă mândru la o măsuţă pe care o instalase în faţă şi o împodobise cu o faţă de masă brodată şi cu un buchet de flori de câmp, aşezat într-o vază de cristal roz. Maiorul Major înlemni pe loc, îngrozit, dar nu avu destul curaj ca să se împotrivească sub privirile tuturor. Chiar şi Havermeyer îşi ridicase capul din farfurie, ca să caşte gura la el, cu falca lui greoaie şi bălăngănitoare ca a unui buldog. Maiorul Major se lăsă tras în jos de Milo şi se aşeză la masa sa personală, unde îşi consumă ruşinat prânzul. Mâncarea căpătă gust de cenuşă în gura lui, dar înghiţi fiecare îmbucătură de teamă să nu-l ofenseze pe vreunul dintre oamenii care o gătiseră. Mai târziu, rămas singur cu Milo, maiorul Major simţi pentru prima dată nevoia să protesteze şi spuse că prefera să mănânce în continuare cu ceilalţi ofiţeri. Milo îi răspunse că nu se poate.

  — Nu înţeleg de ce nu se poate, îl contrazise maiorul Major. Până acum nu s-a întâmplat.

  — Până acum nu eraţi comandant de escadrilă.

  — Maiorul Duluth a fost comandant de escadrilă şi mânca întotdeauna la aceeaşi masă cu restul oamenilor.

  — Situaţia era diferită cu maiorul Duluth, să trăiţi.

  — În ce sens era diferită cu maiorul Duluth?

  — Aş fi preferat să nu-mi puneţi această întrebare, să trăiţi, spuse Milo.

  — Din cauză că semăn cu Henry Fonda? îşi făcu maiorul Major curaj să întrebe.

  — Unii spun că sunteţi Henry Fonda, răspunse Milo.

  — Ei bine, nu sunt Henry Fonda! exclamă maiorul Major, cu glasul tremurând de exasperare. Şi nu semăn câtuşi de puţin cu el. Şi chiar dacă semăn într-adevăr cu Henry Fonda, ce importanţă are?

  — Nu are nici o importanţă. Tocmai asta încerc să vă spun, să trăiţi. Cu dumneavoastră situaţia e diferită faţă de cea a maiorului Duluth.

  Şi chiar era diferită, deoarece, când maiorul Major a venit la masa următoare de la tejgheaua cu mâncăruri, ca să se aşeze cu ceilalţi la mesele obişnuite, a fost împiedicat să înainteze de zidul impenetrabil de ostilitate ridicat de feţele lor şi a rămas încremenit, cu tava tremurându-i în mâini, până când Milo s-a strecurat spre el fără o vorbă, ca să-l salveze, ducându-l cu blândeţe spre masa lui personală. Maiorul Major s-a dat bătut după acest incident şi a mâncat întotdeauna singur, la masa lui, cu spatele la ceilalţi. Era convins că îl duşmăneau fiindcă li se părea prea important ca să mănânce cu ei, de când devenise comandant de escadrilă. Nu se făcea niciodată conversaţie în cortul popotei când era de faţă maiorul Major. Era conştient că alţi ofiţeri încercau să evite să mănânce în acelaşi timp şi toţi au răsuflat uşuraţi când a încetat să mai vină acolo şi a început să ia masa în rulota lui.

  Maiorul Major a început să plagieze semnătura lui Washington Irving în documentele oficiale a doua zi după ce a apărut tipul de la C. I. D. pentru a-l interoga despre o persoană din spital care făcuse asta şi îi dăduse astfel ideea. Era plictisit şi nemulţumit de noua lui poziţie. Fusese avansat comandant de escadrilă, dar habar nu avea ce trebuia să facă în calitate de comandant de escadrilă, dacă nu cumva tot ce trebuia să facă era să plagieze semnătura lui Washington Irving pe documentele oficiale şi să asculte zăngănitul şi păcănitul potcoavelor maiorului de Coverly căzând pe terenul din faţa micului său birou din spatele cortului administraţiei. Era urmărit neîncetat de senzaţia că lăsa neîmplinite nişte îndatoriri vitale şi aştepta în zadar să fie tras la răspundere. Ieşea rareori şi numai când era absolut necesar, fiindcă nu se putea obişnui să caşte oamenii ochii la el. Din când în când, monotonia era risipită de câte un ofiţer sau recrut trimis la el de sergentul Towser cu câte o chestiune pe care maiorul Major nu era în stare s-o rezolve, iar respectivul era trimis înapoi la sergentul Towser pentru a dispune de el în mod mai inteligent. Tot ceea ce se presupunea că avea de făcut în calitate de comandant de escadrilă părea a se face fără contribuţia lui. Deveni abătut şi deprimat. Uneori, se gândea serios să se ducă să-şi verse amarul la capelan, dar capelanul părea atât de copleşit de propriile lui necazuri, încât maiorul Major pregetă să-l mai