Nu fusese niciodată prea sigur nici de maiorul de Coverly care, atunci când nu era plecat să închirieze apartamente sau să răpească muncitori străini, nu avea altceva mai presant de făcut decât să arunce potcoave. Maiorul Major acorda adeseori o mare atenţie potcoavelor care cădeau uşor pe pământ sau se învârteau în jurul micilor cârlige de oţel înfipte pe jos. Îl privea pe furiş pe maiorul de Coverly ore-n şir, minunându-se cum de o persoană atât de impunătoare nu avea altceva mai important de făcut. Era adesea tentat să i se alăture maiorului de Coverly, dar i se părea la fel de plicticos să arunci toată ziua potcoave şi să semnezi „Maior Major Major” pe documente oficiale, iar expresia maiorului de Coverly era atât de ameninţătoare, încât maiorului Major îi era frică să-l abordeze.

  Maiorul Major se întreba care era poziţia lui faţă de maiorul de Coverly şi care era poziţia maiorului de Coverly faţă de el. Ştia că maiorul de Coverly era ajutor de comandant, dar nu ştia ce însemna asta şi nu putea decide dacă beneficia în persoana maiorului de Coverly de un superior indulgent, sau dacă era blestemat cu un subordonat delincvent. Nu voia să-l întrebe pe sergentul Towser, de care se temea în sufletul lui, şi pe altcineva nu putea să întrebe, în nici un caz pe maiorul de Coverly. Puţini oameni îndrăzneau să-l abordeze vreodată pe maiorul de Coverly în vreo problemă şi singurul ofiţer care făcuse prostia de a arunca una dintre potcoavele lui fusese pedepsit chiar în ziua următoare cu cea mai gravă formă de cheaguri de Pianosa pe care Gus şi Wes sau chiar doctorul Daneeka o văzuseră sau despre care auziseră măcar vreodată. Toţi erau convinşi că boala fusese provocată bietului ofiţer ca răzbunare de către maiorul de Coverly, deşi nimeni nu prea ştia cum anume.

  Majoritatea documentelor oficiale care ajungeau pe biroul maiorului Major nu-l priveau deloc pe el. Copleşitoarea lor majoritate consta din referiri la rapoarte anterioare pe care maiorul Major nu le văzuse sau de care nu auzise vreodată. Nu era niciodată nevoie să fie cercetate, pentru că instrucţiunile erau invariabil menite să fie ignorate. De aceea, în spaţiul unui singur minut productiv, el putea să semneze douăzeci de documente separate, fiecare din ele sfătuindu-l să nu dea nici o atenţie celorlalte. De la biroul generalului Peckem, din peninsulă, veneau zilnic buletine prolixe având ca titluri pilde vesele, precum „Amânarea este hoaţa de timp” sau „Curăţenia este sora evlaviei”.

  Rapoartele generalului Peckem despre curăţenie şi amânare îl făceau pe maiorul Major să se simtă un individ împuţit, care amâna toate treburile, şi întotdeauna pe acestea le dădea la o parte cât de repede putea. Singurele documente oficiale care-l interesau erau cele ocazionale, referitoare la nefericitul sublocotenent ucis într-o misiune deasupra localităţii Orvieto, la mai puţin de două ore după ce sosise în Pianosa, şi ale cărui bagaje încă nedesfăcute se mai aflau în cortul lui Yossarian. Întrucât nefericitul sublocotenent se prezentase la cortul pentru operaţiuni în loc să se prezinte la administraţie, sergentul Towser hotărâse că era mai sigur să raporteze că nu se prezentase deloc la escadrilă, niciodată, şi în documentele ocazionale referitoare la el se arăta că părea să fi dispărut în văzduh, ceea ce, într-un fel, era exact ceea ce i se întâmplase. Până la urmă, maiorul Major a fost recunoscător pentru documentele oficiale care ajungeau pe biroul lui, pentru că era mult mai plăcut să stea toată ziua în birou ca să le semneze în loc să stea toată ziua în birou fără să le semneze. Hârţoagele îi ofereau o ocupaţie.

  În mod inevitabil, fiecare document semnat de el se întorcea cu o foaie nouă, adăugată pentru ca el să semneze din nou, la intervale de două până la zece zile. Ele deveneau din ce în ce mai groase, pentru că între timp foaia cu ultima lui semnătură şi foaia adăugată pentru noua lui aprobare erau foi cu aprobările cele mai recente ale tuturor celorlalţi ofiţeri care se îndeletniceau şi ei cu iscălirea aceluiaşi document oficial. Maiorul Major privea descurajat cum nişte simple rapoarte se umflau, transformându-se în nişte manuscrise voluminoase. Ori de câte ori ar fi semnat un document, întotdeauna se întorcea la el pentru încă o semnătură şi maiorul începu să-şi piardă speranţa că va mai scăpa vreodată de ele. Într-o zi – era ziua după prima vizită a tipului de la C. I. D. – în loc să semneze cu numele lui, maiorul Major a semnat cu numele lui Washington Irving unul din documente, numai ca să vadă ce o să simtă. I-a plăcut. I-a plăcut atât de mult, încât tot restul acelei după-amieze a făcut acelaşi lucru cu toate documentele oficiale. Era un gest de frivolitate impulsivă şi de revoltă, pentru care şi-a dat seama ulterior că va fi aspru pedepsit. În dimineaţa următoare a intrat agitat în biroul lui, aşteptând să vadă ce se va întâmpla. Nu s-a întâmplat nimic.

  Păcătuise şi făcuse bine, deoarece niciunul din documentele pe care semnase cu numele lui Washington Irving nu se mai întorsese la el! În sfârşit, un real progres! Şi maiorul Major se lansă în noua carieră cu un elan nestăvilit. Semnarea documentelor oficiale cu numele lui Washington Irving nu era, poate, o carieră grozavă, dar era mai puţin monotonă decât semnarea cu propriul lui nume, „Maiorul Major Major”. Când şi Washington Irving va deveni monoton, va putea inversa ordinea, semnând Irving Washington până ce şi acesta va deveni monoton. Şi reuşea să realizeze ceva, pentru că niciunul din documentele semnate cu aceste două nume nu se mai întorcea la escadrilă.

  Dar ceea ce s-a întors totuşi în cele din urmă a fost cel de-al doilea tip de la C. I. D., travestit în pilot. Oamenii ştiau că era de la C. I. D., pentru că le destăinuise acest lucru şi