mine, n-o ascultaţi pe ea, zău că eram zărghit, nu cunoşteam regulile jocului, în nici o privinţă. Ce-mi tot faci semn că „nu“? M-ai cunoscut mai bine decît m-am cunoscut eu însumi? se înfierbîntă el.

Ăsta nu mai e spectacol, ceva aici îl atinge de-a dreptul în suflet, iar publicul se simte atras şi se încordează, şi e gata, pare-se, să renunţe pentru cîteva clipe la lucrul pentru care a venit aici, iar eu încerc să înving paralizia care m-a cuprins din nou, să mă trezesc, să mă pregătesc pentru ceea ce urmează acum, ceea ce n-am nici o îndoială că va urma.

— Dar închipuiţi-vă, de pildă, că-ntr-o zi a venit cineva la taică-meu şi i-a povestit că eu aşa şi-aşa şi-n mîini. Cineva m-a văzut pe stradă mergînd după maică-mea. Ca să înţelegeţi, paranteză, rolul lui mandea era s-o aştept la cinci şi jumătate în staţie atunci cînd se-ntorcea din tură, şi să merg cu ea acasă şi să veghez să nu se rătăcească, să nu ajungă prin cine ştie ce locuri, să nu se furişeze prin castele şi să se ospăteze la mese domneşti; făceţi-vă că pricepeţi. Bravo, Netania. Publicul rîde, iar eu mi-o amintesc pe „funcţionara superioară“, şi privirile lui nervoase pe ceasul Doxa de pe încheietura subţire a mîinii.

— Şi mai beneficiam de un bonus, c-atunci cînd mergeam în mîini, nimeni nu se uita la ea, m-aţi înţeles? Putea să meargă o veşnicie cu ochii-n pămînt şi cu basmaua pe cap şi cu cizmele ei de cauciuc, şi deodată nimeni n-o privea strîmb aşa cum i se părea întotdeauna, şi vecinele nu spuneau chestii despre ea, şi bărbaţii nu trăgeau cu ochiul de după jaluzele, toţi mă priveau tot timpul numai pe mine şi ea trecea nestînjenită, nimic de declarat la vamă. Vorbeşte repede şi tare, decis să zădărnicească orice încercare de a-l opri, iar publicul se mişcă şi se agită, ca şi cum ar reacţiona cu trupul la trasul frînghiei nevăzute care e între el şi spectatori.

— Dar Tăticu’-Pumn-de-fier a auzit că eu merg în mîini, şi fără multă vorbă m-a bătut cumplit şi m-a ocărît cu toate textele lui obişnuite, că eu îi fac numele de ruşine, că din cauza mea lumea rîde de el pe la spate, că din cauza mea nu i se acordă cinstea cuvenită, şi că dac-o să mai audă o dată că eu sînt aşa, o să-mi rupă mîinile, şi în chip de bacşiş o să mă spînzure de lampă cu capu-n jos şi picioarele-n sus. Cînd se enerva tăticu’, e, atunci devenea poetic nevoie mare, n-am cuvinte să vă spun, şi cel mai mişto era combinaţia de limbaj poetic cu ce era în ochii lui, nu, n-aţi văzut de cînd sînteţi una ca asta – rînjeşte, rînjetul nu-i reuşeşte prea bine – gîndiţi-vă la nişte bile de sticlă negre, bine? Bile negre, mititele, ca de fier, ceva nu-i în regulă cu ochii ăştia, sînt prea aproape unul de altul, sînt prea rotunzi. Să mor eu, te uiţi jumătate de minut în ochii ăştia şi simţi ca şi cum un animal mic ar începe deodată să-ntoarcă pe dos în tine toată evoluţia…

Fiindcă rînjetul a căzut în gol, rîde, trimite în prima linie a frontului rîsul lui din măruntaie, molipsitor, şi reîncepe să se agite pe scenă, încearcă să electrizeze sala din nou prin mişcare: Şi ce-ai făcut? Precis că vă-ntrebaţi, cu sinceră îngrijorare, ce-a făcut micuţul Dovală? Am început să umblu din nou pe picioare, asta am făcut! Aveam încotro? Cu taică-meu nu te pui, şi la noi acasă, dacă încă nu v-aţi prins, era monoteism – altul în afară de el nu mai e, cum zic habotnicii, numai voinţa lui era, şi dacă îndrăzneai să piui, cureaua lucra, jap-jap! Şi el despică aerul cu tăişul palmei, şi tendoanele de pe gît i se întind şi faţa i se strîmbă într-o fulgerare de groază şi de ură, şi numai buzele îi zîmbesc, sau se subţiază într-un zîmbet, şi pentru o clipă văd un copil, copilul pe care l-am cunoscut, sau pe care, pe cît se pare, nu l-am cunoscut – de la o clipă la alta realizez în ce măsură nu l-am cunoscut, ce actor, Dumnezeule, ce actor era, încă de pe-atunci, şi ce imens efort de prefăcătorie a fost pentru el prietenia cu mine – un copil firav, înghesuit în capcana dintre perete şi masă, şi taică-său se dezlănţuie asupra lui cu cureaua.

Nu mi-a spus niciodată, n-a făcut nici măcar o aluzie, că taică-său îl bate. Sau că la şcoala lui e bătut. Sau că în general cineva e capabil să-l lovească. Dimpotrivă: părea un copil plin de bucurie, şi iubit, şi căldura luminoasă şi optimistă pe care o iradia era ceea ce mă atrăgea spre el, cu legături de-a dreptul magice, dinlăuntrul copilăriei mele, şi din casa părinţilor mei, în care era întotdeauna ceva rece şi tulbure şi chiar puţin tainic.

Dovală continuă să tragă de zîmbetul lui scenic, dar femeia cea mărunţică se chirceşte toată văzînd mişcarea mîinii care şfichiuie, ca şi cum ea ar fi cea biciuită cu cureaua. Şi cînd femeia lasă să-i scape un oftat uşor, care abia dacă se aude, el se răsuceşte către ea imediat, ca un şarpe gata să muşte, şi ochii lui sînt negri de furie. Şi deodată ea creşte în ochii mei, femeia asta ciudată, mititică şi încăpăţînată, care, în numele amintirilor ei, luptă de una singură pentru sufletul unui copil pe care l-a cunoscut cu zeci de ani în urmă şi din care aproape că n-a mai rămas urmă.

— Ochei, tata spune să nu merg în mîini, atunci nu merg în mîini, dar imediat m-am gîndit, ce facem acum? Cum ne salvăm