— E batista unei cucoane. E o batistă foarte scumpă, brodată de mână. Cred că e de la Paris.

— Deci nu e a dumitale şi nici nu ştii a cui e?

— Eu? Oh, nu, domnule.

Din cei de faţă, numai Poirot sesiză nuanţa de ezitare din vocea ei. Bouc îi şopti ceva la ureche. Poirot dădu din cap şi îi spuse femeii:

— Au sosit cei trei conductori. Fii atât de bună şi spune-ne pe care din ei l-ai întâlnit astă-noapte pe când te duceai cu pledul.

Cei trei bărbaţi intrară. Pierre Michel, apoi solidul conductor din vagonul Atena-Paris, şi cel din vagonul de la Bucureşti

Hldegarde Schmidt îi privi şi clătină din cap.

— Nu, domnule. Nu-i nici unul dintre ei.

— Bine, dar ei sunt singurii conductori din tren. Trebuie să te fi înşelat.

— Sunt absolut sigură, domnule. Aceştia sunt toţi înalţi, bine făcuţi. Cel pe care l-am întâlnit eu era mărunt şi negricios şi avea mustăcioară. Şi avea o voce piţigăiată, ca de femeie. Mi-aduc aminte foarte bine, domnule.

CAPITOLUL XIII

RECAPITULAREA MĂRTURIILOR PASAGERILOR

— Un bărbat mărunt, negricios, cu voce de femeie, spuse Bouc.

Cei trei conductori şi Hildegarde Schmidt ieşiră.

— Nu mai înţeleg nimic, dar absolut nimic, izbucni Bouc, disperat. Înseamnă deci că duşmanul de care vorbea Ratchett s-a aflat totuşi în tren? Dar unde e acum? Cum de s-a evaporat aşa, deodată? Mi se învârteşte capul, pur şi simplu. Spune ceva, prietene, te implor. Arată-mi cum poate imposibilul să devină posibil!

— Iată o frază inteligentă. Într-adevăr, spuse Poirot. Imposibilul nu poate să se fi întâmplat, ca atare imposibilul trebuie să fie posibil, în ciuda aparenţelor.

— Explică-mi atunci, pe scurt, ce s-a întâmplat în tren astă-noapte.

— Nu sunt vrăjitor, mon cher. Sunt, ca şi dumneata, foarte încurcat. Afacerea asta progresează într-un fel foarte încâlcit.

— Ba nu progresează de fel. Stă pe loc.

Poirot clătină din cap.

— Nu, nu putem spune aşa ceva. Am făcut totuşi câţiva paşi. Ştim anumite lucruri. Am auzit declaraţiile pasagerilor.

— Şi ce ne spun ele? Absolut nimic.

— Eu n-aş vorbi aşa, prietene.

— Poate exagerez.. Americanul, Hardman şi camerista, ei, da, într-adevăr ne-au spus câteva lucruri utile. Mai precis, au făcut ca întreaga afacere să apară şi mai încâlcită decât era.

— Nu, nu, spuse Poirot, liniştindu-l.

Bouc se întoarse spre ei.

— Ei, atunci vorbeşte. Să vedem de ce e în stere înţelepciunea lui Hercule Poirot.

— Nu ţi-am spus că sunt. ca şi dumneata, foarte nedumerit? Dar cel puţin, putem să judecăm problema. Putem aranja, în ordine şi metodic, faptele de care dispunem.

— Te rog continuă, domnule, insistă şi doctorul Constantine.

Poirot îşi drese glasul, în timp ce împăturea o bucată de sugativă.

— Să recapitulăm cazul în faza în care se află acum. În primul rând, cunoaştem câteva fapte incontestabile. Acest tip, Ratchett, sau Cassetti, a fost înjunghiat de douăsprezece ori şi a murit noaptea trecută. Iată faptul numărul unu.

— De acord, de acord, bătrâne, spuse Bouc, ironic.

Hercule Poirot nu se arătă deloc descumpănit. Continuă imperturbabil:

— Voi omite deocamdată anumite aspecte, cam ciudate, pe care le-am discutat cu doctorul Constantine. Voi ajunge şi la ele numaidecât. Al doilea fapt important, după mine, este ora crimei.

— Asta, din nou, e una din puţinele date certe, spuse Bouc. Crima a fost comisă la unu şi un sfert noaptea. Totul concură în a arăta acest lucru.

— Nu totul. Există, desigur, dovezi suficiente în sprijinul acestei supoziţii.

— Mă bucur că recunoşti şi atât.

Poirot continuă, fără să dea atenţie întreruperii:

— Avem în faţă trei posibilităţi. Prima: crima a fost comisă, precum spui, la unu şi un sfert. Această posibilitate se sprijină pe declaraţiile cameristei nemţoaice, Hildegarde Schmidt. De asemenea, se potriveşte cu afirmaţia doctorului Constantine.

A doua posibilitate: crima a fost comisă mai târziu, iar ora indicată de ceas e un truc.

A treia posibilitate: crima a fost comisă mai devreme şi, în acest caz, problema ceasului se repetă.

Acum, dacă admitem prima posibilitate ca fiind cea mai probabilă, în sprijinul ei existând cele mai multe dovezi, suntem nevoiţi să admitem şi unele fapte ce decurg de aici. În primul rând, dacă crima a fost comisă la unu şi un sfert, criminalul n-a putut să părăsească trenul. Şi atunci, se pune întrebarea: Unde se află? Şi cine e?

Pentru început, să examinăm cu atenţie dovezile pe care le avem. Prima oară am auzit de existenţa acestui bărbat — mărunt şi negricios, cu voce de femeie — din gura lui Hardman. El ne-a spus că Ratchett i-a vorbit de acest om şi că l-a angajat să-l apere de el. Nu avem nici o dovadă în acest sens, în afară de cele spuse de Hardman. Să trecem la următoarea problemă: este oare Hardman ceea ce pretinde că este, şi anume un detectiv al agenţiei din New York?

Ceea ce mi se pare foarte interesant în acest caz este că nu beneficiem de nici una din înlesnirile de care ar dispune poliţia. Astfel, nu putem verifica sinceritatea acestor oameni. Trebuie să ne bazăm numai pe deducţii. Pentru mine cazul devine, din acest motiv, cu atât mai interesant. Nu mai e o treabă de rutină, ci de intelect. Mă întreb: Putem accepta cele spuse de Hardman despre sine ca fiind adevărate? Mă hotărăsc şi răspund: Da. Cred că putem accepta versiunea lui Hardman.

— Te bazezi pe intuiţie, sau, cum spun americanii, ai o presimţire? întrebă doctorul Constantine.

— Deloc. Am în vedere numai probabilităţi. Hardman călătoreşte cu un paşaport fals — deci dă imediat de bănuit. Primul lucru pe care-l va face poliţia, când va sosi, va fi să-l reţină pe Hardman şi să telegrafieze pentru a-i verifica identitatea. În cazul multor pasageri va fi dificil de stabilit buna lor credinţă; pentru cei mai mulţi dintre ei, nici nu se va încerca pro-babil aşa ceva, mai ales dacă nimic nu dă de bănuit. Dar cu Hardman totul e simplu. Ori e cel care se dă, ori nu. Ca atare, cred că apusele lui sunt adevărate.

— Îl absolvi de orice bănuială?

— Nicidecum. M-ai înţeles greşit. După câte ştiu, orice detectiv american poate avea propriile sale motive de a dori să-l omoare pe Ratchett. Nu, ceea ce am vrut