Cu ajutorul sextantului, căpitanul Nemo luă înălţimea soarelui, ca să determine latitudinea. Aşteptă cîteva minute ca astrul să ajungă la marginea orizontului. În timp ce observa, nu-i tresări nici măcar un muşchi şi cred că sextantul n-ar fi putut să stea mai neclintit nici într-o mînă de marmură.

— Amiază, spuse el. Dacă doriţi, domnule profesor... Aruncai o ultimă privire asupra acestei mări gălbui din preajma ţărmurilor japoneze şi coborîi în salonul cel mare.

Acolo, căpitanul calculă cronometric longitudinea, pe care o controla cu ajutorul observaţiilor unghiurilor orare făcute mai înainte. Apoi îmi spuse:

— Domnule Aronnax, ne aflăm la 137° şi 15' longitudine vestică.

— A cărui meridian ? am întrebat repede, sperînd că răspunsul căpitanului îmi va dezvălui poate naţionalitatea sa.

— Domnule, răspunse el, am mai multe cronometre, reglate după meridianele Parisului, Greenwichului şi Washingtonului. Dar în cinstea dumneavoastră mă voi servi de cel parizian.

Răspunsul acesta nu-mi spunea nimic. M-am înclinat şi comandantul reluă:

— Ne găsim la 137°15’ longitudine la apus de meridianul Parisului şi la 30°7' latitudine nordică, adică la vreo trei sute de mile de coastele Japoniei. Astăzi, 8 noiembrie, la amiază, începem călătoria noastră de explorare a fundului apelor.

— Domnul să ne aibă în paza sa, răspunsei eu.

Căpitanul Nemo luă înălţimea soarelui.

— Şi acum, domnule profesor, vă las să studiaţi. Am hotărît ca ruta noastră să fie est-nord-est, la cincizeci de metri adîncime. Iată hărţile pe care veţi putea urmări drumul. Salonul vă stă la dispoziţie; cît despre mine, vă cer îngăduinţa de a vă părăsi.

Căpitanul Nemo mă salută şi astfel rămăsei singur, cufundat în gînduri. Iar aceste gînduri se îndreptau toate spre comandantul Iui Nautilus. Oare voi şti vreodată cărei naţionalităţi aparţine omul acesta straniu, care se laudă că nu aparţine nici uneia ? Ura sa împotriva întregii omeniri, ură care îl poate împinge la răzbunări grave, cine o dezlănţuie? Era căpitanul Nemo vreunul din acei savanţi necunoscuţi, un geniu, «cu care s-au purtat rău», cum ar fi spus Conseil, vreun Galileu al timpurilor noastre, sau poate unul din acei oameni de ştiinţă ca, de pildă, americanul Maury, a cărui carieră a fost zdrobită prin manevre politice ? Încă nu puteam să-mi dau seama. Mă gîndeam că, deşi întîmplarea mă aruncase pe bordul vasului său, deşi viaţa îmi era în mîinile lui, căpitanul Nemo m-a primit cu răceală, dar cu ospitalitate. Totuşi el nu-mi strînsese niciodată mîna pe care i-o dădusem şi niciodată nu mi-o întinsese pe a sa.

Am stat o oră întreagă cufundat în gînduri, căutînd să pătrund misterul care mă înconjura. Apoi, privirile mi se opriră pe harta întinsă şi am pus degetul pe punctul unde se întîlneau longitudinea şi latitudinea la care ne găseam. Marea, ca şi continentele, îşi are şi ea fluviile ei. Aceştia sînt curenţii care pot fi recunoscuţi după temperatura şi culoarea lor, şi dintre care cel mai important este cel cunoscut sub numele de Golf-Stream. Ştiinţa a stabilit pe glob direcţiile a cinci curenţi principali: unul în nordul Atlanticului, al doilea în sudul Atlanticului, al treilea în nordul Pacificului, al patrulea în sudul Pacificului şi al cincilea în sudul Oceanului Indian. Se pare că a existat şi un al şaselea curent în nordul Oceanului Indian, pe vremea cînd Marea Caspică şi Marea de Aral, unite cu marile lacuri din Asia, nu formau decît o singură întindere de apă. În punctul arătat pe hartă se desfăşura unul dintre aceşti curenţi, şi anume Curo-Sivo al japonezilor sau Fluviul Negru, care, ieşind din Golful Bengal, unde îl încălzesc razele fierbinţi ale soarelui tropical, străbate Strîmtoarea Malacca, merge de-a lungul coastei asiatice, se întinde în nordul Pacificului pînă în insulele Aleutine, tîrînd cu el trunchiuri de camfor şi alte produse din părţile acelea şi deosebindu-se de valurile oceanului prin apele sale calde, prin culoarea sa liliachie. Curentul acesta avea să-l parcurgă Nautilus. L-am urmat cu privirea; îl vedeam pierzîndu-se în imensitatea Pacificului şi mă simţeam dus odată cu el, cînd Ned Land şi Conseil se iviră în uşa salonului.

Cei doi tovarăşi ai mei rămaseră împietriţi la vederea minunăţiilor îngrămădite în faţa lor.

— Unde sîntem? Unde sîntem? strigă canadianul. La muzeul din Quebec?

— Dacă nu-i cu supărare, îşi dădu cu părerea Conseil, cred că ne aflăm mai degrabă la Hotelul «Sommerard»!

— Prieteni, le răspunsei eu făcîndu-le semn să intre, nu sînteţi nici în Canada, nici în Franţa, ci pe bordul lui Nautilus, la cincizeci de metri sub nivelul mării.

— Trebuie să credem, dacă domnul o spune, admise Conseil; dar vă spun drept că un asemenea salon poate uimi chiar şi pe un flamand ca mine.

— Priveşte şi miră-te, prietene, căci pentru un clasificator de talia ta e mult de lucru aici!

N-aş fi avut nevoie să-l încurajez pe Conseil, fiindcă se şi aplecase peste vitrinele în care descoperise cîteva specii interesante şi murmura expresii din limbajul naturaliştilor: clasa gasteropodelor, familia buccinidelor, genul «porcelan», specia «cyprea-madagas-cariensis» etc. În timpul acesta, Ned Land, pe care studiul scoicilor nu-l interesa, mă întrebă ce vorbisem cu căpitanul Nemo. Am putut cumva să descopăr cine era, de unde venea, unde mergea, spre ce adîncuri ne mînă? În sfîrşit, îmi puse o mie de întrebări fără să-mi lase măcar timp să-i răspund. Îi spusei tot ce ştiam, sau mai bine-zis tot ce nu ştiam, întrebîndu-l, la rîndul meu, ce văzuse sau auzise.

— N-am văzut şi n-am auzit nimic, îmi răspunse canadianul. N-am zărit nici măcar echipajul acestui vas. Nu cumva o fi şi el electric?

— Cum electric?

— Pe legea mea dacă nu-mi vine să cred una ca asta! Dar dumneavoastră, domnule Aronnax, n-aţi putea să-mi spuneţi cîţi oameni sînt pe vas: zece, douăzeci, cincizeci, o sută?

— N-aş putea să-ţi spun, meştere Land. Dealtfel, crede-mă, trebuie să laşi la o parte pentru un timp gîndul de-a pune mîna pe Nautilus sau de-a fugi. Vasul acesta e una din capodoperele industriei moderne şi mi-ar fi părut rău dacă nu l-aş fi văzut! Mulţi oameni ar primi să fie în locul