— Să mă uit! strigă Ned Land. Dar nu se poate vedea nimic şi nici nu vom vedea nimic în afară de închisoarea de fier! Mergem, plutim, ca nişte orbi...

Tocmai cînd Ned Land rostea cuvintele acestea, se făcu deodată întuneric desăvîrşit. Luminile se stinseră, însă atît de repede, încît am simţit cum mă dor ochii, ca atunci cînd treci de la o lumină puternică la un întuneric deplin.

Stăteam tăcuţi şi nemişcaţi, neştiind ce surpriză plăcută sau neplăcută ne mai aşteaptă. Apoi se auzi un zgomot, ca şi cum învelişurile lui Nautilus s-ar fi deschis de o parte şi de alta.

— E sfîrşitul sfîrşitului! şopti Ned Land.

— Ordinul hidromeduzelor! murmură Conseil.

Dintr-o dată, salonul se lumină din ambele părţi. Prin două deschizături alungite se vedeau acum valurile, luminate puternic de electricitate. Două plăci de cristal ne despărţeau de apă. M-am cutremurat mai întîi la gîndul că aceşti pereţi fragili ar putea să se spargă; dar cristalurile erau prinse în armături puternice de aramă, care le dădeau o rezistenţă de neînfrînt.

Marea se vedea pe o distanţă de o milă împrejurul vasului. Ce privelişte! Cine ar putea să o descrie? Ce mînă meşteră ar fi putut să prindă pe o pînză frumuseţea luminii care străbătea prin apele limpezi şi bogăţia culorilor care se pierdeau spre adîncuri sau spre suprafaţa apei?

Se ştie cît de străvezii sînt apele mărilor. Ele întrec în limpezime apele de munte. Şi chiar substanţele minerale şi organice care se găsesc în ele le măresc transparenţa. În unele părţi ale oceanului, de pildă în Antile, nisipul de pe fund se vede la o adîncime de o sută patruzeci şi cinci de metri, iar razele soarelui se pare că pătrund pînă la o adîncime de peste trei sute de metri. Dar în mediul fluid pe care îl străbătea Nautilus, strălucirea electrică se producea chiar în sînul valurilor. Acolo nu mai era o apă luminată, ci o lumină lichidă.

Dacă admitem presupunerea Iui Ehremberg, care crede într-o luminaţie fosforescentă a fundului mărilor, atunci apare neîndoios că natura a destinat locuitorilor mării una din cele mai minunate privelişti. De lucrul acesta mi-am putut da seama privind miile de jocuri ale luminii. Aveam, de o parte şi de alta, cîte o fereastră deschisă spre adîncurile neexplorate. Întunecimea salonului făcea ca lumina de afară să fie şi mai puternică, iar noi priveam ca şi cum cristalurile limpezi din faţa noastră ar fi fost geamurile unui acvariu imens.

Nautilus părea că nu se mişcă. Şi asta, din pricină că ne lipseau punctele de reper. Uneori, totuşi, valurile despicate de pintenul vasului fugeau pe dinaintea ochilor noştri cu o viteză extraordinară.

Priveam fermecaţi, strînşi unul lîngă altul în faţa geamurilor, muţi de uimire, cînd Conseil spuse:

— Ai vrut să vezi, prietene Ned; ei, iată, acuma vezi!

— Grozav! Grozav! şoptea întruna canadianul, care, uitîndu-şi pentru o clipă mînia şi planurile de evadare, privea încremenit. Face să vii din cele mai depărtate colţuri ale lumii pentru o asemenea privelişte!

— Da, spusei, eu, înţeleg acum viaţa căpitanului Nemo! Şi-a făcut o lume a lui, în care găseşte cele mai uimitoare minuni!

— Dar peştii? întrebă canadianul. Nu văd peştii!

— La ce bun, prietene Ned, răspunse Conseil, tot nu-i cunoşti.

— Cum! Nu-i cunosc eu, care sînt pescar?! strigă Ned Land. Şi între cei doi începu o discuţie pe tema aceasta, dat fiind că amîndoi cunoşteau peştii, dar fiecare în felul lui. Toată lumea ştie că peştii formează clasa a patra şi ultima din încrengătura vertebratelor. Ei au fost definiţi astfel: «vertebrate cu circulaţia dublă şi cu sîngele rece, care respiră prin branhii şi sînt adaptate la viaţa din apă». Ei formează două categorii deosebite: categoria peştilor osoşi, adică a acelor peşti care au coloana vertebrală formată din vertebre osoase, şi a doua categorie, a peştilor cartilaginoşi, adică a acelora a căror coloană vertebrală este formată din vertebre cartilaginoase.

Canadianul cunoştea poate aceste deosebiri, dar Conseil ştia mult mai multe decît el şi acum, fiind prieteni, ar fi dorit din toată inima ca Ned să nu fie mai puţin instruit. De aceea îi spuse:

— Tu eşti un ucigător de peşti, prietene Ned, un pescar cît se poate de dibaci şi pesemne că ai prins foarte multe dintre aceste animale interesante. Dar aş pune rămăşag că nu ştii să-i clasifici.

— Ba ştiu, răspunse cu seriozitate vînătorul de balene. Peştii sînt de două feluri: unii care se mănîncă şi alţii care nu se mănîncă.

— Asta e o clasificare de mîncăcios, zise Conseil. Dar ia spune-mi: ştii care e deosebirea dintre peştii osoşi şi peştii cartilaginoşi?

— Poate că da, Conseil.

— Şi cum se subîmpart aceste două mari clase ?

— Bănuiesc, răspunse canadianul.

— Atunci, prietene Ned, ascultă şi bagă bine la cap! Peştii osoşi se subîmpart în şase ordine: întîi acantopterigienii, care au falca de sus întreagă şi mobilă, iar branhiile în formă de pieptene. Acest ordin cuprinde cincisprezece familii, adică trei sferturi dintre toţi peştii cunoscuţi. Ca exemplu: bibanul.

— Destul de bun la gust, spuse Ned.

— În al doilea rînd, urmă Conseil, vin abdominalii care au înotătoarele ventrale sub pîntec, fără a fi prinse de oasele umerilor, ordin împărţit în cinci familii şi cuprinzînd cea mai mare parte a peştilor de apă dulce. Ca exemplu: crapul şi ştiuca.

— Mda! mormăi canadianul cu dispreţ. Peşti de apă dulce.

— În al treilea rînd, spuse Conseil, avem subbranchienii, ale căror aripioare ventrale sînt prinse sub aripioarele pectorale şi agăţate de oasele umerilor. Acest ordin cuprinde patru familii, din care fac parte: cambula, limanda, calcanul, limba de mare etc...

— Foarte buni, foarte buni! strigă canadianul, care nu putea să privească peştii decît ca pe ceva care poate sau nu poate fi mîncat.

— În al patrulea rînd, urmă Conseil, fără a-şi pierde cumpătul, avem apodele cu corpul alungit, fără aripioare ventrale, acoperite cu o piele groasă şi de multe ori cleioasă, ordin care nu cuprinde decît o familie. Ca exemplu: tiparul de mare şi gimnotus.

— Nu tocmai bun, făcu Ned.

—