în avion şi dus a fost. Am încercat să-l oprim, să-l convingem că nu are rost să meargă într-un asemenea loc, că nu vorbeşte limba, că nici din Tokyo nu a plecat de multe ori, dar n-a luat în seamă sfaturile noastre. L-a şocat foarte tare moartea mamei. S-a smintit de tot şi asta pentru că a iubit-o mult pe mama.

  N-am găsit nici o replică. Am rămas cu gura căscată şi cu ochii ţintă la Midori.

  — Ştii ce ne-a zis tata, mie şi surorii mele, când a murit mama? „Mai bine mureaţi voi două decât ea.” Am înlemnit când l-am auzit. N-am fost capabile să scoatem o vorbă. Oricât ţi-ar fi de greu, nu se spune aşa ceva, nu? Bine, să zicem că a murit femeia pe care o iubise, partenera lui de viaţă. I-am înţeles amărăciunea, tristeţea, durerea copleşitoare. Mi-a fost milă de el, dar tot nu am înţeles cum a putut să le spună fiicelor lui, fetelor pe care le-a crescut, că mai bine ar fi murit ele în locul ei. Nu ţi se pare că a fost mult prea dur, mult prea groaznic pentru noi?

  — Asta cam aşa e.

  — Asta-i o rană care nu se închide niciodată, spuse Midori dând din cap. De fapt, toţi din familia noastră sunt cam ciudaţi… fiecare e dus puţin cu pluta.

  — Aşa se pare, am aprobat-o eu.

  — Da, dar nu crezi că e minunat când oamenii se iubesc? Of, Doamne! Să-şi iubească un bărbat atât de mult soţia, încât să le spună fiicelor lui că mai bine ar fi murit ele în locul ei…

  — Cred că nu v-a fost uşor, am spus eu.

  — Şi apoi ne lasă baltă şi pleacă în Uruguay.

  Am tăcut şi am şters mai departe farfuriile. După ce le-am terminat de şters, Midori le-a luat şi le-a băgat în bufet.

  — Mai ai veşti de la tatăl tău? am întrebat.

  — O vedere şi atât. În martie. În loc de o vedere cu un peisaj, ne-a trimis una cu un măgar. Nu ne-a scris decât prostii: că-i foarte cald, că fructele nu sunt atât de gustoase precum se aşteptase. S-a ţicnit cu siguranţă. Nici măcar nu ştim dacă s-a întâlnit sau nu cu prietenul acela al lui. A, a mai scris că după ce se linişteşte puţin, o să ne cheme şi pe noi. De atunci, nici un rând. Nu ne răspunde nici la scrisori măcar.

  — Ce-ai face dacă tatăl tău te-ar chema în Uruguay?

  — Probabil că m-aş duce să văd cum e acolo. Nu ţi se pare interesant? Sora mea a spus că nu s-ar duce nici în ruptul capului. Ei nu-i plac lucrurile şi locurile murdare.

  — E chiar atât de murdar în Uruguay?

  — Habar n-am, dar aşa susţine ea. Zice că drumurile sunt pline de excremente de măgar, că e plin de muşte scârboase, că de cele mai multe ori toaletele nu funcţionează, că te împiedici la tot pasul de şopârle şi de scorpioni. Cred că a văzut ea vreun film… şi nu poate suferi nici gândacii. Ei nu-i place decât să se plimbe în maşini luxoase prin Shônan.

  — Vai de mine!

  — Ba nu, eu m-aş duce în Uruguay.

  — Cine se ocupă de librărie acum? am întrebat eu.

  — Sora mea, dar nu poate s-o sufere. Avem un unchi care stă aproape şi ne ajută zilnic. El se ocupă de livrări. Mai dau şi eu o mână de ajutor când am timp. Nu e cine ştie ce de lucru, aşa că ne descurcăm. Dacă nu ne-am descurca, am vinde-o probabil.

  — Îţi iubeşti tatăl?

  — Nu prea, spuse Midori dând din cap.

  — Atunci cum poţi să pleci la el, în Uruguay?

  — Am încredere în el.

  — Încredere?

  — Da, nu mă omor după el, dar am încredere în el. Cum să nu am încredere într-un om care îşi părăseşte casa, afacerea, copiii din pricina şocului provocat de moartea soţiei? Înţelegi ce vreau să spun?

  Am oftat adânc.

  — Uneori am impresia că înţeleg, alteori nu mai înţeleg nimic.

  Midori râse şi mă bătu pe umeri.

  — Nu contează. Chiar nu contează.

  În după-amiaza aceea de duminică s-au petrecut tot felul de evenimente. A fost o zi tare neobişnuită. A izbucnit un incendiu în apropierea casei lui Midori, l-am privit liniştiţi de la fereastra spălătoriei aflată la mansardă, ne-am şi sărutat. Aşa cum prezint eu lucrurile acum, par chiar ciudate, dar aşa s-au întâmplat ele de fapt.

  Ne beam cafeaua de după masă şi vorbeam despre universitate, când am auzit sirenele maşinilor de pompieri. Se apropiau tot mai mult şi mi se părea că numărul lor creşte. Lumea fugea speriată şi unii ţipau chiar. Midori s-a dus într-o cameră cu vederea la stradă, a deschis fereastra şi a privit în jos. Mi-a spus să aştept un pic şi a dispărut, după care am auzit-o tropăind pe scări, în sus.

  Continuam să-mi beau singur cafeaua şi încercam să localizez Uruguayul pe harta minţii. A, Brazilia e aici, Venezuela aici şi Columbia undeva mai încolo. Nu ştiu de ce, dar nu-mi puteam aminti deloc unde este Uruguayul. Midori a coborât după câteva minute şi mi-a spus să merg cu ea, repede. M-am ridicat şi am urmat-o până la capătul coridorului, după care am urcat pe o scară îngustă şi abruptă până la mansardă. Aceasta se afla la o înălţime mai mare decât casele dimprejur, aşa că de acolo se vedea totul foarte bine. Nori negri de fum se înălţau la vreo trei-patru case mai încolo şi erau purtaţi de vânt spre strada principală. Mirosul de ars se simţea până la noi.

  — A, e casa lui Sakamoto, spuse Midori aplecându-se peste balustradă. Pe vremuri făceau uşi şi ferestre, dar s-au lăsat de afaceri.

  M-am aplecat şi eu