În timp ce se uita la partea de sus a zidului de apărare cu linia sa neregulată şi amestecul de numeroase materiale, Edeard se întrebă cât de greu ar fi, de fapt, ca cineva să treacă de fortificaţiile lor. Erau locuri unde găurile fuseseră cârpite cu scânduri de lemn groase, care acum putrezeau sub păturile de kimuşchi şi, chiar dacă fiecare bărbat şi femeie din sat ar fi pus mâna pe arme, nu s-ar fi putut desfăşura de-a lungul a mai mult de o treime din lungime. În realitate, siguranţa lor depindea, de fapt, de iluzia de putere. O înţepătură bruscă de durere la gamba stângă îl făcu să tresară. Fusese un vârf de cuţit telekinetic, pe care îl alungă ecranându-şi puternic trupul. Obron şi doi dintre acoliţii lui însoţeau de o parte şi de alta căruţa, amestecându-se cu ceilalţi săteni care se îndreptau către noul puţ. Plutea în aer un sentiment de carnaval în timp ce atelajul străbătea încet Ashwellul, iar oamenii îşi abandonau activitatea obişnuită ca să se alăture mulţimii şi să vadă şi ei inovaţia.

Acum că fusese smuls din uşoara visare cu ochii deschişi, Edeard realiză sâmburele de amuzament şi interes ce plutea în eterul satului. Foarte puţini se aşteptau ca pisicile sale remodelate să funcţioneze, dar aşteptau, în schimb, cu nerăbdare să asiste la eşec. Tipic, gândi el. Satul acesta se aşteaptă întotdeauna la ce-i mai rău. Este exact atitudinea răspunzătoare pentru declinul nostru. Nu poate fi pus totul pe seama condiţiilor meteorologice nefavorabile, a recoltelor slabe sau a mai multor bandiţi.

– Hei, băiatule-ou, îl luă în râs Obron. Ce-i cu avortonii ăştia? Şi unde sunt genistarii pompei?

Râse batjocoritor, cotcodăcitul fiindu-i repede dublat de prietenii săi.

– Ăştia sunt, începu supărat Edeard…

Se opri în timp ce râsul lor creştea, dorindu-şi să poată merge mai repede, mult mai repede. Pe feţele adulţilor care însoţeau căruţa apăruseră zâmbete. Asistau la o rivalitate tipică între ucenici ce le amintea că şi ei fuseseră aşa în tinereţe.

Gândurile lui Obron erau vii şi batjocoritoare. Edeard reuşi să-şi păstreze cumpătul. Răzbunarea va veni de îndată ce va plasa pisicile. Rezultatul va însemna respect pentru Breasla Oumodelatorilor şi o pierdere corespunzătoare de statut pentru tâmplari.

Se agăţa încă de ideea asta când căruţa se opri lângă noul puţ. Trecuseră patru luni de când vechiul puţ al satului se prăbuşise parţial. Pietrişul şi nămolul fuseseră aspirate în sus, în pompă, o maşinărie mare, inventată şi asamblată de Breasla Tâmplarilor, cu roţi dinţate mari şi vezici din piele care erau comprimate şi extinse de trei ge-cai înhămaţi la o roată mare cu ax. Aceştia se învârteau în cerc pe tot parcursul zilei, producând jeturi de apă, care alunecau din ţeavă în jgheabul unui rezervor care putea fi folosit de toată lumea. Pentru că nimeni nu observase nămolul la început, ge-caii continuaseră să meargă până când pompa începuse să trosnească şi să se zgâlţâie. Avaria fusese gravă.

Odată ce gradul de deteriorare a puţului fusese evaluat, consiliul bătrânilor decretase că trebuie săpat un alt puţ. De data aceasta, era în partea de sus a satului, aproape de faleza unde apa ce percola în pârtiile de sus trebuia să aibă debitul de care aveau nevoie. Unii susţinuseră că o simplă reţea de conducte ar fi putut transporta apă proaspătă în fiecare casă. Asta ar fi necesitat construirea unei pompe şi mai mari. Moment în care Akeem prezentase ideea ucenicului său în faţa consiliului.

Mulţimea care se adunase în jurul şefului noului puţ era suficient de binevoitoare când se opri căruţa. Melzar, care, printre multe alte titluri în sat, îl avea şi pe cel de Maestru al Apei, stătea lângă gaura deschisă, vorbind cu Wedard, pietrarul care supraveghease echipa de ge-maimuţe care efectuaseră, de fapt, săpăturile. Amândoi priveau pisicile remodelate cu o expresie intrigată. Edeard nu le acorda prea multă atenţie, dar auzi o mulţime de râsete înfundate. Veneau în cea mai mare parte de la grupul de ucenici adunaţi în jurul lui Obron. Obrajii i se înroşiră din cauza efortului de a-şi împiedica furia să pătrundă în gândurile de suprafaţă.

– Ai încredere în tine, îi şopti cineva în minte, o televorbire abil mânuită, îndreptată numai spre el. Sentimentul era bordat de o strălucire trandafirie de aprobare.

Privi în jur şi o văzu pe Salrana zâmbindu-i călduros. Avea doar doisprezece ani şi era îmbrăcată în roba alb-albastră de novice a Madonei. O copilă dulce şi blajină ce nu voia să facă altceva decât să se alăture Bisericii. Maica Lorellan a Madonei din Ashwell fusese fericită să-i înceapă instruirea. Cu excepţia sărbătorilor, participarea la slujbe nu era grozavă în biserica din sat. Ca şi Edeard, Salrana nu se integrase niciodată pe deplin în viaţa comunităţii. Asta îi făcea să se simtă înrudiţi. Îi era ca o soră mai mică. Edeard îi zâmbi şi el în timp ce cobora din căruţă. Lorellan, care stătea protector în picioare lângă ea, îi trimise la rândul ei un zâmbet blând.

Melzar se apropie de partea din spate a căruţei.

– Ar trebui să fie interesant.

– Oh, mulţumesc, spuse Akeem.

Aerul rece îi făcea din vinişoarele de sânge de pe nas şi obraji o pată chiar mai întunecată decât în mod obişnuit.

Melzar înclină discret capul spre mulţimea din jur. Edeard nu se întoarse; televederea sa i-l revelase pe Geepalt stând în rândul din faţă cu picioarele depărtate şi braţele îndoite şi-o umbră pe trăsăturile delicate. Dispreţul îi ieşise în gândurile de suprafaţă, uşor de simţit de către toată lumea. Edeard era suficient de iniţiat pentru a detecta curenţii de îngrijorare de dedesubt.

– Cum este apa? întrebă Barakka.

– Rece, dar foarte limpede, spuse mulţumit Melzar. E o binefacere că am săpat puţul atât de aproape de faleză. Se înfiltrează multă apă prin stânca de sus şi e extraordinar de pură. Nu este nevoie să o mai fierbem înainte de