crepusculară, am consultat monitoarele și am pornit pe lângă magazine întunecate, cu obloanele metalice trase până jos – Brookstone, Tie Rack, Nathan’s hot dogs –, în timp ce o melodie însuflețită din anii ’70 mi se trezea în minte (love... love will keep us together... think of me babe whenever429...), pe lângă porți de îmbarcare părăsite, barate, unde nu se vedea nimeni în afară de studenți întinși cât erau de lungi pe câte patru scaune odată, pe lângă barul singuratic care era încă deschis, pe lângă ghereta izolată unde se vindeau iaurturi, pe lângă Duty Free-ul pustiu unde, așa cum mă sfătuise stăruitor, în mai multe rânduri, Boris, m-am oprit să iau o sticlă de votcă („mai bine să fii sigur... alcoolul se vinde numai în magazine controlate de stat.... poate vrei să-ți iei două“) și apoi până la capăt, până la poarta mea (aglomerată), unde am găsit familii de tot felul de naționalități, cu ochi obosiți, tineri așezați cu picioarele încrucișate pe podea, lângă rucsacurile lor, și oameni de afaceri stătuți, cu chipuri uleioase în fața laptopurilor, care păreau deja deprinși cu rutina călătoriilor.

Avionul era plin. În timp ce-mi târam picioarele prin mulțimea de pe interval (loc la casa Economy, pe mijloc, depășind alți cinci pasageri) m-am întrebat cum de reușise Myriam să-mi găsească bilet. Din fericire, eram prea obosit ca să mă mir prea mult, așa că am adormit aproape înainte să ni se dea voie să scoatem centurile – pierzând băuturile, pierzând cina, pierzând filmele din timpul zborului și trezindu-mă abia când obloanele fură ridicate, când lumina inundă salonul, iar stewardesa trecu pe interval cu căruciorul de mic dejun: câte un ciorchine de struguri reci, o cană de suc tot rece, un croissant gros, galben, învelit în celofan, și, la alegere, cafea sau ceai.

Ne înțeleseserăm să ne vedem la caruselul de bagaje. Oamenii de afaceri își luau rapid valizele și dispăreau – la întâlniri, la planurile lor de marketing, la amantele lor, cine știe? Puștani zgomotoși, consumatori de iarbă, cu petice în culorile curcubeului cusute pe rucsacuri, se înghionteau, încercau să șterpelească pături unii de la alții și se certau care era cea mai bună cafenea pentru micul dejun.

― A, Bluebird, categoric...

― Nu, stai puțin, pe Haarlemmerstraat? Nu, serios, am scris-o? E pe foaia asta? Fiți atenți, hai să mergem direct acolo! Am uitat cum îi spune, dar se deschide devreme și au un meniu supertare la mic dejun. Și poți să-ți iei clătitele, sucul de portocale și Apollo 13430 și să vapezi acolo la masă431.

Porniră în gașcă, vreo cincisprezece sau douăzeci, fără griji, cu părul lucios, râzând, săltându-și rucsacurile și discutând în contradictoriu cum ar fi fost cel mai ieftin să ajungă în oraș. În ciuda faptului că nu aveam bagaj de cală, am rămas lângă banda rulantă mai bine de o oră, privind un geamantan înfășurat în straturi de scoci care se învârtea, abandonat, la nesfârșit, până când Boris apăru în spatele meu și mă salută prinzându-mi gâtul cu mâinile într-o strânsoare sufocantă și încercând să mă calce pe călcâiele pantofilor.

― Hai! îmi spuse, arăți groaznic. Hai să mâncăm ceva și să stăm de vorbă! Gyuri ne așteaptă cu mașina.

4

Cred că, într-un fel, nu mă așteptasem la un oraș de-a dreptul dichisit pentru Crăciun: ramuri de brad și beteală, stele atârnate în vitrinele magazinelor, un vânt rece și dur care venea dinspre canale, focuri și chioșcuri de târg, oameni pe biciclete, jucării, culori, bomboane, zăpăceala și scânteierea sărbătorilor. Căței, copii, oameni care stăteau la bârfă, privitori, curieri, clovni cu pălării înalte, în mantale militare, un mic saltimbanc dansator în haine desprinse parcă din tablourile lui Avercamp432. Nu eram încă pe deplin treaz, și nimic din toate acestea nu mi se părea mai real decât visul fulgurant cu Pippa pe care-l avusesem în avion, când o zărisem într-un parc cu o mulțime de fântâni arteziene înalte și cu o planetă înconjurată de inele ca ale lui Saturn suspendată maiestuos, la mică înălțime, pe cer.

― Nieuwmarkt433, spuse Gyuri când am ieșit într-un spațiu circular întins, cu un castel cu turnulețe ca din poveste în mijloc, înconjurat de gheretele unui târg: brazi tăiați presărați cu o promoroacă subțire, vânzători cu mănuși bătând din picioare – ca o ilustrație dintr-o carte pentru copii. Ho, ho, ho!

― Aici e întotdeauna poliție, spuse Boris mohorât, alunecând spre ușă, căci Gyuri cotise brusc.

Din diferite motive, eram suspicios în privința cazării și gata să-mi găsesc niște scuze dacă ar fi fost vorba de stat undeva ilegal sau de dormit pe jos. Din fericire, Myriam îmi rezervase o cameră la un hotel pe malul unui canal, în partea veche a orașului. Mi-am trântit geanta, am încuiat banii în seif și m-am întors în stradă să-l întâlnesc pe Boris. Gyuri se dusese să parcheze mașina.

Boris își aruncă mucul de țigară pe pietrele din pavaj și îl strivi cu călcâiul.

― N-am mai fost aici cam de mult, spuse el, și răsuflarea îi ieși din gură într-un abur albicios. Se uită în jur la trecătorii îmbrăcați sobru, cântărindu-i din priviri. Apartamentul meu din Antwerp... În fine, acolo am pentru afaceri. La fel, un oraș foarte frumos – aceiași nori de mare, aceeași lumină. Într-o zi o să mergem și acolo. Dar întotdeauna uit cât îmi place și în Amsterdam. Mi-e foame de lup, ție nu? spuse, înghiontindu-mă în braț. Vrei să ne plimbăm puțin?

Am hoinărit pe străduțe strâmte, pe