alei umede prea înguste pentru mașini, cu prăvălii vopsite ocru, obscure, pline de gravuri vechi și de porțelanuri prăfuite. Un pod numai pentru pietoni peste canal: apa maronie, o rață singuratică, maronie și ea. Un pahar de plastic pe jumătate scufundat, legănându-se pe valuri. Vântul era iute și ud, înțepându-ne cu bobițe minuscule de măzăriche, și simțeam spațiul în jur închis și parcă muced. Canalele nu înghețau iarna? am întrebat.

― Ba da, dar – Boris se șterse la nas – bănuiesc că e încălzire globală. În paltonul și costumul lui de la petrecerea de cu o seară înainte arăta complet nelalocul lui și totodată perfect integrat în peisaj. Ce vreme de câine! Să ne adăpostim aici? Ce crezi?

Barul murdar – cafenea sau orice-o fi fost – de pe malul canalului avea pereții lambrisați cu lemn întunecat și o temă maritimă, vâsle și colaci, lumânări roșii care ardeau mocnit chiar și în timpul zilei și un aer cețos dezolant. O lumină fumegoasă, înăbușitoare. Picături de apă condensate pe fereastră, în interior. Meniuri nu existau. În fund, pe o tablă neagră, fuseseră mâzgălite feluri de mâncare pe care nu le înțelegeam: dagsoep, draadjesvlees, kapucijnerschotel, zuurkoolstamppot.

― Lasă-mă că comand eu! spuse Boris și, spre surprinderea mea, se apucă să vorbească în olandeză.

Ceea ce sosi era meniul tipic al lui Boris – bere, pâine, cârnați și friptură de porc cu cartofi și salată de varză acră. Înghițind bucuros, se apucă să-mi povestească despre prima și singura lui încercare de a merge pe bicicletă în oraș (un dezastru, căzuse) și despre cât de mult îi plăcea heringul proaspăt din Amsterdam – din fericire, nu eram în sezonul lui, căci, în aparență, se mânca ținându-l de coadă și coborându-l ușurel în gură, încă viu, zbătându-se, dar eram prea dezorientat de locul în care mă aflam ca să-l ascult foarte atent, și, cu simțurile stârnite aproape dureros, am amestecat cartofii pe jumătate sfărâmați cu furculița și am simțit stranietatea orașului apăsându-mă din toate părțile, mirosurile de tutun, de malț și de nucșoară, pereții cafenelei în maroniul melancolic al unei cărți vechi legate în piele și, dincolo de ziduri, pasaje întunecate, apa plescăind sălcie, cerurile joase și clădirile vechi sprijinindu-se toate una de alta cu un aer capricios, poetic, de parcă ar fi stat să cadă, singurătatea unui oraș pavat cu piatră care, mie cel puțin, mi se părea un loc unde puteai să vii ca să lași apa să se închidă deasupra ta.

În scurt timp, Gyuri veni și el, rumen în obraji și respirând întretăiat.

― Parcarea e puțin problemă aici, spuse el. Scuze! Îmi întinse mâna. Mă bucur să te văd! zise, îmbrățișându-mă cu o căldură aparent reală care mă surprinse, ca și cum am fi fost niște prieteni vechi despărțiți de multă vreme. Totul în regulă?

Boris, aflat deja la a doua halbă, vorbea pe îndelete despre Horst.

― Nu știu de ce nu se mută la Amsterdam, spuse, mușcând fericit dintr-un cârnat voluminos. Se plânge tot timpul de New York! Nu-i place și nu-i place! Și între timp – făcu un semn cu mâna spre canalul de dincolo de ferestrele aburite – tot ce-i place pe lumea asta este aici. Chiar și limba seamănă cu a lui. Dacă vrea să fie cu adevărat fericit pe pământ Horst, să aibă viață fericită și veselă, ar trebui să plătească douăj’ de miare să se întoarcă la clinica de dezintoxicare și pe urmă să vină aici și să fumeze Buddha Haze434 și să stea la muzeu toată ziua.

― Horst? am spus, uitându-mă de la unul la altul.

― Poftim?

― Știe că ești aici?

Boris sorbi lacom din bere.

― Horst? Nu. Nu știe. O să fie mult mai ușor dacă află abia după. Pentru că – lingându-și un strop de muștar de pe deget – suspiciunile mele au fost corecte. Nenorocit de Sascha a furat tabloul. Fratele de Ulrika, spuse el înverșunat. Care, din cauza asta, îl pune pe Horst în situație proastă. Așa că mai bine mă ocup singur, înțelegi? Îi fac favoare lui Horst – și el n-o să uite.

― Cum adică „te ocupi singur“?

Boris oftă.

― Este – se uită în jur să se asigure că nu-l asculta nimeni, deși eram singurii clienți din local – cum să-ți spun? E complicat. Aș putea să vorbesc trei zile, dar pot să-ți spun în trei vorbe ce s-a întâmplat.

― Ulrika știe că el l-a luat?

Ochi dați peste cap.

― Întreabă-mă să te-ntreb!

O expresie pe care Boris o învățase de la mine cu ani în urmă, în timp ce ne hârjoneam acasă la mine după școală. „Întreabă-mă să te-ntreb!“ „Las-o baltă!“ Lumina tulbure a apusului în deșert, jaluzelele trase. „Șterge-o!“ „de-a moaca“, „nici vorbă“. Aceleași umbre pe chipul lui. Lumina aurie care se răsfrângea în ușile de sticlă dinspre piscină.

― Cred că Sascha ar fi fost complet tâmpit să-i spună, zise Gyuri, cu o expresie îngrijorată pe față.

― Nu știu ce știe Ulrika sau ce nu știe. N-are importanță. E mai credincioasă către fratele ei, nu către Horst, așa cum a dovedit de multe ori până acum. Ai zice – Boris făcu un gest solemn către chelneriță să-i aducă lui Gyuri o halbă –, ai zice că Sascha are minte să se dea o vreme la fund! Dar nu. Nu poate să ia bani pe tablou în Hamburg sau în Frankfurt din cauza lui Horst, pentru că