― Uite ce-i, dacă știi unde este, ar trebui să anunțăm pur și simplu poliția.

Tăcerea și privirile goale care urmară erau ca și cum aș fi adus o canistră de benzină și aș fi propus să ne dăm foc pe loc.

― Adică, am spus defensiv, după ce chelnerița veni cu berea lui Gyuri, o puse pe masă și plecă din nou, timp în care nici Gyuri, nici Boris nu scoaseră un cuvânt, nu așa e cel mai sigur? Și cel mai simplu? Să îl găsească sticleții și tu să nu ai nimic de a face cu asta?

Clinchetul unui claxon de bicicletă, o femeie care trecu zdrăngănind pe trotuar pe lângă noi, morișca spițelor, o pelerină neagră de vrăjitoare fluturând în urmă.

― Pentru că – privind când la unul, când la altul –, când te gândești la câte a avut de îndurat tabloul ăsta, câte trebuie să fi îndurat, nu știu dacă înțelegi, Boris, de câte precauții e nevoie ca să expediezi o pânză. S-o împachetezi așa cum trebuie. De ce să riscăm?

― Exact așa gândesc și eu.

― Un apel anonim. La secția care se ocupă de operele de artă. Nu sunt polițiști obișnuiți, n-au nici o legătură, nu-i interesează decât tabloul. O să știe ei ce au de făcut.

Boris se lăsă pe spate în scaun. Privi în jur. Apoi se uită la mine.

― Nu, spuse el. Nu e idee bună. Vorbea pe tonul cuiva care explică unui copil de cinci ani. Și știi de ce?

― Gândește-te! E calea cea mai ușoară. Tu nu va trebui să miști un deget.

Boris lăsă berea pe masă cu mișcări precaute.

― Oamenii ăia au șansele cele mai mari să-l recupereze fără să-l strice. În plus, dacă fac eu chestia asta – dacă îi sun eu – la naiba, aș fi putut să-l rog pe Hobie să sune! – mâinile pe lângă cap –, oricum ai privi lucrurile, tu nu riști nimic. Cu alte cuvinte – eram prea obosit, dezorientat, urmărit de două perechi de ochi sfredelitori, nu mai puteam gândi –, dacă sun eu sau altcineva care nu face parte din... hm... organizația ta...

Boris scoase un hohot de râs.

― „Organizație“? În fine – clătină el din cap atât de tare, încât părul îi căzu în ochi –, bănuiesc că putem să numim organizație, dacă suntem trei sau mai mulți! Dar nu suntem prea mulți și nici foarte bine organizați, după cum vezi.

― Ar trebui să mănânci ceva, îmi spuse Gyuri în pauza încordată care urmă, uitându-se la farfuria mea neatinsă. Ar trebui să mănâncă, se întoarse el spre Boris. Spune-i!

― Lasă-l să moară de foame, dacă vrea. Oricum, zise Boris, luând o bucată de friptură de pe farfuria mea și punând-o în gură.

― Un simplu apel. Sun eu.

― Ba nu, se aprinse el deodată, împingându-și scaunul în spate. N-ai să suni. Nu, nu, taci naibii din gură odată, n-ai să suni, spuse el, ridicând bărbia agresiv, pentru că încercam să-l întrerup, și am simțit deodată mâna lui Gyuri pe încheietura mea, o atingere pe care o cunoșteam foarte bine, vechiul limbaj uitat din Vegas, când tata se enerva jos, în bucătărie, și tuna și fulgera a cui e casa asta? cine plătește pentru ea?...

― Și, spuse Boris impetuos, profitând de ezitarea mea la care nu se așteptase, vreau să încetezi odată cu prostia asta de „sunat“! „Sun“, „sun“, „sun“, spuse el – căci nu mai răspundeam –, fluturând ridicol din mână în toate părțile, ca și cum „a suna“ ar fi fost vreun cuvânt absurd din limbajul copiilor care însemna „unicorn“ sau „tărâm de basm“. Știu că vrei să ajuți, dar asta nu este propunere bună din partea ta. Așa că las-o baltă! Nici un „sun“! Oricum, spuse el amabil, turnând o parte din berea lui în paharul meu pe jumătate gol. Cum îți explicam. Dacă Sascha e atât de grăbit și nu gândește limpede, crezi că planifică o mișcare sau chiar două înainte? Nu. Sascha nu e din orașul ăsta. Legăturile de aici nu-i fac bine. Are nevoie de bani. Și se chinuie atâta să nu afle Horst, încât a dat exact de mine.

N-am spus nimic. Puteam foarte simplu să sun eu singur la poliție. N-avea nici un sens să-i implic pe Boris sau pe Gyuri.

― Noroc chior, nu? Și prietenul nostru georgian – om foarte bogat, dar foarte departe de lumea lui Horst și de lumea colecționarilor de artă, nici măcar nu știa numele tabloului. Numai pasăre – pasăre mică galbenă. Dar Cherry crede că spune adevărul că a văzut-o. Tip foarte puternic pe parte de imobiliare. Aici și în Antwerp. O mulțime de hârtii și aproape ca tată pentru Cherry, dar nu are prea multă educație, înțelegi ce vreau să spun, da?

― Unde e tabloul?

Boris își frecă energic nasul.

― Nu știu. N-o să ne spună, tu ce crezi? Dar Vitea a luat legătura și a spus că are cumpărător. Și s-a fixat întâlnire.

― Unde?

― Încă nu e stabilit. Au schimbat deja locul de vreo cinci-șase ori. Paranoici, spuse el, rotindu-și un deget la tâmplă. Poate ne pun să așteptăm o zi sau două. Posibil să ne spună cu o oră înainte.