― Cherry, am spus și m-am oprit. Vitea era varianta scurtă la numele rusesc al lui Cherry, Viktor, dar Cherry nu era decât o poreclă, iar despre Sascha nu știam nimic: nici vârsta, nici numele de familie, nici cum arăta, nimic altceva decât că era fratele Ulrikăi – și chiar și asta era nesigur în sensul strict, dată fiind lejeritatea cu care Boris folosea cuvântul în viața de toate zilele.

Boris își supse un pic de grăsime de pe deget.

― Ideea mea era să aranjăm ceva la tine la hotel. Adică, înțelegi, tu, mare mahăr american, ești interesat de tablou. Să vină – Boris coborî vocea în timp ce chelnerița înlocui halba goală cu una plină, iar Gyuri dădea politicos din cap, aplecat deasupra mesei – în camera ta. Așa se face de obicei. Totul foarte precis. Dar – dădu ușor din umeri – tipii sunt noi și paranoici. Vor să aleagă singuri loc.

― Ce loc?

― Nu știu încă! Nu ți-am spus? Se răzgândesc întruna. Dacă vor să așteptăm – așteptăm. Trebuie să-i lăsăm să creadă că ei sunt șeful. Acum, scuze, spuse el, întinzându-se și căscând, frecându-și ochiul încercănat cu buricul degetului, sunt obosit! Vreau să dorm! Se întoarse și îi spuse ceva lui Gyuri în ucraineană, și apoi se răsuci din nou spre mine. Iartă-mă, spuse, aplecându-se și azvârlindu-mi un braț după umăr. Te descurci înapoi la hotel?

Am încercat să ies de sub brațul lui fără să dau impresia c-o făceam.

― Da. Tu unde stai?

― În apartamentul unei prietene – pe Zeedijk.

― Lângă Zeedijk, spuse Gyuri, ridicându-se hotărât, cu un aer politicos și ușor soldățesc. Cartier chinezesc de pe vremuri.

― La ce adresă?

― Nu-mi amintesc. Mă cunoști. Nu țin minte în cap adrese și așa ceva. Dar – Boris se bătu peste buzunar – la hotelul tău.

― În regulă.

În Vegas, dacă ne despărțeam cumva – când fugeam de agenții din mall, cu buzunarele pline de mărunțișuri furate – casa mea era întotdeauna locul de întâlnire.

― Deci – ne vedem acolo. Și ai numărul meu de telefon, iar eu îl am pe al tău. Te sun când aflu ceva nou. Acum – plesnindu-mă peste ceafă – nu te mai îngrijora, Potter! Nu mai sta așa plouat! Dacă pierdem, câștigăm, și câștigăm și dacă învingem! Totul e în regulă. Știi pe unde să te întorci, da? Pe strada asta drept și, când ajungi la Singel, la stânga. Da, acolo. Vorbim.

5

Am cotit greșit în drum spre hotel și timp de câteva ore am cutreierat fără țintă, privind la magazinele decorate cu tot felul de mărunțișuri de sticlă, alei cenușii ca în vis, cu nume imposibil de pronunțat, statuete aurite de Buddha și broderii asiatice, hărți vechi, clavecine vechi, prăvălii cețoase, de culoarea maronie a trabucurilor, cu vase de ceramică, pocale și vase vechi din porțelan de Dresda. Ieșise soarele, și pe lângă canale atmosfera era aspră și tăioasă, o strălucire respirabilă. Pescărușii țipau și coborau în picaj. Un câine trecu în fugă cu un crab viu în bot. În oboseala și vertijul care mă cuprinseseră, care mă făceau să mă simt complet desprins de mine însumi și detașat, ca și cum aș fi privit totul de la distanță, am trecut pe lângă cofetării, magazine unde se vindea cafea sau se vindeau jucării vechi și faianță de Delft de la 1800, oglinzi vechi și argintărie care sclipea în lumina bogată, de culoarea coniacului, cabinete franțuzești cu incrustații și mese în stil franțuzesc de curte, cu ghirlande sculptate și ornamentații în furnir care l-ar fi lăsat pe Hobie cu gura căscată de admirație – de fapt, tot orașul cețos, prietenos, cultivat, cu florăriile sale, cu brutăriile și antiekhandel435-urile sale, îmi amintea de Hobie, nu numai prin bogăția de antichități, ci și pentru că avea același aer integru și viguros, ca o carte ilustrată pentru copii, în care negustori cu șorț la brâu măturau podelele, iar pisici somnoroase dormitau la ferestre însorite.

Dar erau mult prea multe de văzut, iar eu eram copleșit, extenuat și rebegit de frig. Într-un final, abordând câțiva trecători ca să-i întreb cum se ajunge la hotel (gospodine îmbujorate cu brațe de flori, tineri hippy cu buzele pătate de tutun și ochelari cu rame de sârmă), mi-am reconstituit drumul pe podurile peste canale, înapoi pe aleile înguste, slab luminate, iar la hotel am schimbat imediat niște dolari la recepție, am intrat să fac un duș în camera de baie, care era toată numai sticlă rotunjită și armături voluptuoase, un hibrid între Art Nouveau și un fel de viitor științifico-fantastic glacial, clinic, pe bază de capsule, și am adormit cu fața în jos pe pat – unde am fost trezit, câteva ore mai târziu, de telefonul mobil care mi se rotea pe noptieră și al cărui țârâit familiar mă făcu, pentru o clipă, să-mi imaginez că eram acasă.

― Potter!

M-am ridicat în capul oaselor și m-am întins după ochelari.

― Hm...

Nu trăsesem draperiile înainte să adorm, și lumina reflectată în apele canalului se clătina pe tavan în întuneric.

― Ce se-ntâmplă? Ești „high“? Să nu-mi spui că te-ai dus la un magazin de cafea.

― Nu, am...

Derutat, am aruncat un ochi în jur – lucarne și grinzi, bufete și tavanul povârnit și – afară pe fereastră, când m-am ridicat, frecându-mi capul – podurile peste canal luminate în punctulețe, reflexii arcuite pe