— Și tu ești prea aspru cu el, părinte, observă Herdelea împăciuitor.

Blândețea învățătorului însă îl înfurie mai rău.

— Sunteți voi îngăduitori cu dânsul și pentru mine! De-aceea și-a luat nasul la purtare!...

Belciug plecă fierbând, fără a-și mai lua rămas-bun. Apărarea lui Ion de către familia Herdelea i se părea o jignire personală. De altfel, din ziua când a intrat învățătorul în sat, a cam simțit el că umblă să-i sape și să-i știrbească autoritatea. A înghițit multe răutăți mărunte numai să nu zică lumea că doi surtucari români nu pot trăi într-un sat nedezbinați. Dar acuma s-a lămurit deplin. Acuma și-au dat arama pe față. Ei totdeauna apără pe cei care-i osândește dânsul. „Dacă-i așa, așa să fie, își zise, pășind foarte grăbit, încât Vasile Baciu de-abia se ținea alături de el. Eu însă n-am să-mi schimb părerile de dragul numănui!...”

Baciu îi pofti noapte bună. Nici nu-l auzi. Mânia îl rodea. Când ajunse acasă nu se mai gândea la Ion. Era furios pe Herdelea.

6

După ce plecă Belciug, învățătorul murmură printre dinți:

— Uite cum se burzuluiește ponihosul, bată-l Dumnezeu!

Dar pe urmă, gândindu-se mai bine, îi păru rău c-a ajuns la ciorovăială cu popa, care e un suflet acru, în stare să se răzbune când nici nu visezi. Până acuma se mai folosea cu câte ceva de la Belciug: ba trăsura pentru balurile din Armadia, la care trebuia să-și ducă fetele, ba „împrumută-mi vreo doi zloți, frate Ioane, până la leafă”, ba câte altele... Om cu om trăiește. Cearta fățișă i-ar despărți ca un zid... Se hotărî deci să caute să îndrepte lucrurile... Mai întâi trebuie să potolească pornirea dăscăliței împotriva preotului. Apoi are să se facă a nici nu-și aduce aminte de ce s-a întâmplat și să continue a vorbi cu Belciug, când se vor întâlni. Astfel cel puțin aparențele prieteniei fiind salvate, popa nu va putea face nimic pe față și toate se vor întoarce în bine...

Doamna Herdelea cu fetele, încălzind bucatele pentru cină și așternând masa, făceau pe Belciug cu ou și cu oțet. Aci îl ocărau, aci râdeau de barba lui țepoasă, bătută parcă în cuie, sau de redingota lui unsuroasă și tocită pe care, după cum spunea el însuși, n-a schimbat-o de șapte ani încheiați. În cele din urmă toate trei se sileau să-i găsească o poreclă caraghioasă potrivită.

Învățătorul le ascultă un răstimp clătinând din cap nemulțumit, apoi își luă inima-n dinți și zise:

— Când se amestecă femeile în vorbele bărbaților, nici dracu’ nu te mai descurcă...

Toate trei se repeziră pline de indignare. Se încinse o dezbatere strașnică în care nici Herdelea nu mai avu răgaz să deschidă gura... În toiul neînțelegerii pică și Titu de la Jidovița.

— Ce-i, ce-i? întrebă dânsul aruncându-și pălăria pe pat și trântindu-se obosit pe un scaun lângă masa pusă. Am asudat ca un cal... Groaznică zăpușeală!

Ca întotdeauna, bucurându-se de un prestigiu deosebit în sânul familiei, fu poftit zgomotos să-și spună părerea în chestia Belciug. Ascultă cu mare seriozitate amândouă părțile și, la sfârșit, dădu dreptate tuturor:

— Bine-ați făcut, că i-ați mai tăiat puțin din nas. A început să se cam obrăznicească. În privința asta nu mai încape discuție. Dar iarăși nu trebuie să ajungem la cuțite. Nu-i frumos și nu se cuvine. Nu uitați că aveți nevoie de trăsura popii pentru balul din octombrie! Dacă rămânem certați, cum mai mergem la bal? Ori poate doriți să mergem pe jos? Bine v-ar ședea, în toalete de bal, cu pantofi albi și pe jos!

Titu râse cu superioritate. Numai Ghighi nu se dădu învinsă:

— Ce ne pasă? Luăm trăsura notarului și gata!

— Ești tu sigură că notarul ne-o dă? răpunse Titu, hotărâtor. Ș-apoi chiar dacă ne-ar da-o, nu uita că a notarului e stricată și nici n-are arcuri. Ne-am face de minunea lumii trăgând în Armadia, la bal, într-o hodoroagă de căruță ca a notarului!...

Judecata lui Titu mulțumi pe toți și în curând afacerea cu popa se stinse...

După cină ieșiră iar în pridvor. Luna tocmai se ivea mândră și rece de după un deal, întinzând o pânză albă de lumină peste sat. Stelele licăreau sfioase pe cerul vânăt-închis. Cântecele familiei reîncepură, întâi fricoase, apoi tot mai răsunătoare.

Ion al Glanetașului veni în capul gol și se înfipse în poartă, să audă mai bine cum horesc domnii.

Într-o pauză, Laura, amintindu-și de isprăvile flăcăului, murmură:

— Spune, Ioane, adevărat, ți-e dragă ție Anuța?

Ion șovăi, zâmbi încurcat:

— De, domnișoară, mi-e dragă... Adică de ce să nu-mi fie dragă?

Laura vru să-i spună că Ana e mai urâțică decât Florica, dar se răzgândi și tăcu.

— Bine zice el, adăugă Herdelea. Ana-i fată foarte bună...

— Păcat numai că are tată ticălos, observă dăscălița.

— Așa-i, doamnă, mormăi flăcăul. Dar mie nu-mi pasă de tat-său... Cu tat-său am eu să mă însor?

Pe uliță trecu o caleașcă elegantă, în goana cailor.

— Cine-o fi? șopti Ghighi visătoare.

Tăceau acum toți. În Gârla Popii, peste drum, orăcăiau broaștele. Câinele stătea lungit în mijlocul uliței. Din sat porni un cântec vesel de fluier, atât de vesel încât lumina albă parcă tremura de plăcere... Deodată Ion