Ofițerul tresări.

– Și mi-ar plăcea să vă iau biluțele cu bisturiul, dar bănuiesc că v-au fost extirpate deja!

Vocea ei răsună foarte satisfăcută pe holul înalt. Trânti ușa în urma sa. Țestoasa se holbă la ea cu gura căscată.

– Îi ții coaiele în sertar, lângă ascuțitoare, așa-i? spuse Nancy și ieși valvârtej în Carlton Gardens, dădu colțul spre parcul St. James și nu se mai uită înapoi.

După ce timp de o oră dădu ocolul parcului de nenumărate ori pe lângă grădinile de zarzavat improvizate și tunurile antiaeriene, începu să vadă partea comică a lucrurilor. Se duse cu pași întinși spre Red Lion, pe Duke Street. La jumătatea drumului până la apartament, luă de băut pentru toți bărbații în uniformă și le spuse povestea. Pentru fiecare persoană nou-venită trebuia să asculte, povestea din nou, iar barmanița chicotea la fiecare detaliu pe care îl adăuga pe măsură ce înflorea povestea. Când valul de clienți veniți pentru prânz atinse apogeul, femeia țestoasă devenise un monstru înfiorător, iar ofițerul era o epavă de om înspăimântat, cu palme transpirate și un tic nervos la ochi.

– După care i-a zis natura mea feminină! spuse Nancy, ridicând paharul.

– Încep să cred că acolo îți ții toată băutura, mormăi un sergent, încercând să-și aprindă o țigară cu bricheta care se bălăngănea în mâna unuia dintre prietenii săi.

– Eu mă ofer voluntar să sondez terenul, spuse un american tânăr, încercând curajos să facă cu ochiul.

– Câți ani ai, nouăsprezece? întrebă Nancy, suflând în flacăra timidă și oferindu-i sergentului foc de la propria ei bricheta, cu o mână sigură. Nici n-ai ști unde să-ți plantezi steagul!

Oamenii râseră și îl bătură pe american pe spate până ce acesta se înecă cu bere. Nancy se uită la bricheta din mâna ei. Nu fumase niciodată – pe vremea când trăia la Paris dintr-un salariu de jurnalist îi fusese foarte frică să nu-și ardă găuri în rochia bună –, dar mereu avea o brichetă la ea. Îi dădea posibilitatea să intre în vorbă cu oamenii. Era ceva care-i făcea pe oameni mai dispuși să vorbească cu tine, când acceptau focul pe care îl ofereai, aplecați peste mâna ta. Le câștigai încrederea. Henri râsese cu poftă când îi spusese asta, numind-o vrăjitoare. Săptămâna următoare îi dădu o brichetă Cartier de aur, gravată cu prenumele ei. O pierduse, împreună cu celelalte bijuterii și acte, când fugise din tren.

Parcă-l auzea cum râdea, printre toate strigătele acelor necunoscuți și se întrebă oare ce ar fi gândit el despre interviul din Carlton Gardens. O, cu siguranță ar fi râs și el până i s-ar fi făcut rău, după care, fără îndoială că s-ar fi lăudat la prieteni cu nevasta lui imposibilă. Dar i-ar fi înțeles și frustrarea și furia pe care le simțise când se confruntase cu prostia obtuză a oamenilor ălora. Cât de inutilă și furioasă se simțea!

– Și apoi ce s-a întâmplat, Nancy? Trebuie să auzi asta, George, spuse sergentul. I-a spus că ar trebui să fie asistentă, îți vine să crezi? Nu așa a zis, Nancy?

Nancy se uită la fețele lor, îl văzu pe Henri, îi văzu pe Antoine și pe Philippe. Bărbații din bar așteptau, un pic nesiguri de ce va urma. Continuă către ei.

– Da, exact așa a zis. Mildred?

Barmanița lăsă din mână paharul pe care-l ștergea.

– Ce să fie, Nancy?

– Șampanie la toată lumea! Bem pentru cariera mea în medicină!

Mulțimea aclamă iar.

Cârciuma trebuia să închidă între două și șase, dar nimeni nu voia să plece acasă și, după ce îl aduseră înăuntru unul dintre sticleții din partea locului ca să se încălzească și să bea un brandy, nimeni nu-i mai obligă să plece. Când ieși clătinându-se în întunericul care începuse să se lase, Nancy își mai făcuse câțiva prieteni pe viață, dar se simțea incredibil de singură. Nu acceptase însă nici o ofertă, galantă sau plină de speranțe, de a fi condusă acasă.

Simți aerul rece și umed al nopții londoneze. Nu era ca răcoarea sărată a Marsiliei, ci era o umezeală mlăștinoasă, îmbibată de cărbune, care îți intra în oase dacă o lăsai. O siluetă se mișcă în spatele ei, nescăpând-o din ochi. Nancy își pierdu echilibrul, dar se îndreptă de spate și traversă piața, uitându-se la pavajul din fața ei și legănându-și geanta. O luă apoi la pas vioi pe o scurtătură lăturalnică, cântând un cântec pe care îl învățase de la sergentul scoțian.

Bărbatul care o urmărea grăbi pasul, nedorind s-o piardă în întunericul care tot creștea. Intră pe alee și se opri. Ținta lui dispăruse. Imediat apoi îngheță simțind înțepătura rece a unei lame chiar sub mărul lui Adam.

– Mă urmărești de la Carlton Gardens, îi șopti Nancy la ureche. Cine naiba ești?

– Chiar ții la băutură, nu glumă, spuse bărbatul. Avea un accent scoțian. Când te-ai împiedicat, te prefăceai de fapt, nu?

Nancy îi apăsă lama pe gât, nu chiar atât de tare