- Mi-a fost dor de tine, mărturisi Valencia.

- Şi mie mi-a fost dor de tine, spuse Billy Pilgrim.

Billy şi Valencia se culcară, cuibăriţi unul într-altul ca două linguri, iar Billy o porni înapoi în timp până la călătoria cu trenul pe care o făcuse în 1944 - din Carolina de Sud, unde făcea manevre, până în Uium, unde avea loc înmormântarea tatălui său. La ora aceea nu dăduse încă cu ochii nici de Europa, nici de front. Lucrurile se întâmplau pe vremea locomotivelor cu aburi.

Billy se văzu nevoit să schimbe o groază de trenuri. Toate trenurile erau trenuri personale. Vagoanele duhneau a cărbune, a tutun şi a băutură raţionalizată, a tot felul de emanaţii venind din burţile oamenilor îndopaţi cu hrană proastă, ca pe timp de război. Tapiţeria de pe banchetele metalice era numai ţepi şi Billy nu reuşi să doarmă prea mult. De-abia când mai rămăseseră trei ore până la Uium, se cufundă într-un somn adânc, cu picioarele lăbărţate spre intrarea în vagonul-restaurant.

Însoţitorul de vagon îl trezi când ajunseră în Uium. Clătinându-se pe picioare, Billy coborî din tren cu sacul lui de marinar şi apoi se opri pe peron, lingă însoţitor, încercând să se trezească.

- Aţi tras un pui de somn, aşa-i? întrebă însoţitorul.

- Aşa-i, răspunse Billy.

- Mamă, Doamne, exclamă însoţitorul hol-bîndu-se la şliţul de la pantalonii lui, dar ştiu că aţi avut un vis, nu glumă!

La trei dimineaţa, în noaptea când lui Billy i se dăduse morfină, în spitalul din lagăr doi englezi vânjoşi aduceau încă un bolnav. Era pirpiriu. Se numea Paul Lazzaro, hoţul cu faţa ciupită de vărsat din Cicero, Illinois. Fusese prins furând ţigări de sub perna unui englez.

Englezul, buimac de somn, îi rupsese braţul lui Lazzaro şi-1 bătuse până acesta îşi pierduse cunoştinţa.

Englezul cu pricina dădea acum o mina de ajutor celorlalţi să-1 care pe Lazzaro. Avea păr roşu aprins şi era complet lipsit de sprâncene. În piesă fusese zâna în albastru, naşa Cenuşăresei. Acum tocmai îl sprijinea pe Lazzaro cu o mână pe după umeri, iar cu cealaltă închidea uşa după ei.

- Nu cântăreşte nici cât un pui de găină, zise el.

Englezul care îl ţinea pe Lazzaro de picioare era colonelul care îl turtise pe Billy făcându-i injecţia cu morfină.

Naşa Cenuşăresei, zâna, era jenată şi vădit supărată:

- Dacă aş fi ştiut că am de-a face cu un pui nenorocit, zise, n-aş fi dat aşa de tare.

- Hîm.

Naşa-zână îşi exprimă deschis opinia că toţi prizonierii americani erau dezgustători. Lipsiţi de vlagă, împuţiţi, văicăreţi - o adunătură puturoasă de haimanale, de hoţi smiorcăiţi.

- Sunt mai rău decât toţi blestemaţii din lagărul ăsta la un loc.

- Într-adevăr, se pare că sunt o şleahtă de vagabonzi, conchise colonelul.

Acum în încăpere îşi făcu apariţia un maior neamţ. Îi consideră pe englezi prieteni apropiaţi, îi vizita aproape zilnic, juca cu ei diverse jocuri, le vorbea despre istoria Germaniei, cânta la pianul lor, le dădea lecţii de conversaţie în germană. De nenumărate ori le mărturisea că, dacă nu s-ar fi bucurat de compania unor oameni civilizaţi ca ei, de mult şi-ar fi pierdut minţile. Vorbea o engleză impecabilă.

Se scuză pentru faptul că englezii trebuiau să-i suporte pe soldaţii americani. Le dădu însă asigurări că nu vor fi deranjaţi mai mult de o zi, două, întrucât americanii urmau să fie expediaţi la Dresda ca mâna de lucru. Adusese cu el un studiu publicat de Asociaţia germană a personalului închisorilor. Era un raport privind comportarea soldaţilor americani ca prizonieri de război în Germania. Fusese scris de un fost american, care ajunsese să deţină funcţii importante la Ministerul german al propagandei. Se numea Howard W. Campbell, jr. Mai târziu se va spîn-zura în celulă unde aştepta să fie judecat pentru crime de război.

Aşa merg lucrurile.

În timp ce colonelul britanic fixa la loc braţul rupt al lui Lazzaro şi pregătea ghipsul, maiorul neamţ începu să traducă fragmente din studiul lui Howard W. Campbell, jr. Cândva Campbell fusese un dramaturg destul de cunoscut. Cartea sa debuta astfel:

America este ţara cea mai bogată de pe întreg globul pământesc, dar în majoritatea lor locuitorii ei sunt oameni săraci, iar americanii săraci ajung să se urască pe ei înşişi. După cum spunea umoristul american Kin Hubbard, „Nu-i nici o ruşine să fii sărac, dar nu-i mai puţin adevărat că de fapt este". În realitate, deşi America este o naţiune de oameni săraci, pentru un american a fi sărac înseamnă o crimă. Toate celelalte naţiuni pomenesc în legendele lor populare despre oameni săraci, care sunt însă extrem de virtuoşi şi înţelepţi şi de aceea mai demni de stimă decât cei puternici şi cu bani mulţi. Dar săracii din America nu spun despre ei astfel de lucruri. Ei se iau în derâdere şi îi ridică în slăvi pe cei care s-au căpătuit. E foarte probabil că pe zidurile tuturor cârciumilor nenorocite, ai căror proprietari sunt şi ei nişte sărmani nenorociţi, să daţi cu ochii de afişe cu următoarea întrebare cinică: „Dacă eşti aşa de deştept, de ce n-ai bani ?" în asemenea locuri veţi mai vedea şi un steguleţ american, mic cât o palmă de copil -lipit de un băţ din cele folosite pentru acadele, înfipt în maşina de înregistrat de la casă.

Unii susţineau că autorul studiului, de loc din Schenectady, New York, ar fi obţinut la testul de inteligenţă cel mai înalt punctaj în comparaţie cu toţi ceilalţi criminali de război care fuseseră puşi faţă-n faţă cu moartea prin spânzurare. Aşa merg lucrurile.

Ca toate fiinţele umane de pretutindeni, arăta studiul în continuare, americanii cred multe lucruri care sunt evident nişte neadevăruri. Cel mai nociv neadevăr este că orice american se poate îmbogăţi uşor. Ei nu vor să recunoască niciodată ce greu se fac de fapt banii, motiv pentru care cei fără bani se învinovăţesc pe ei înşişi pentru sărăcia lor. Această autoînvino-văţire lăuntrică s-a dovedit o adevărată comoară pentru cei bogaţi şi puternici, care, atât pe cale oficială, cât şi particulară, au făcut pentru săracii lor mai puţin decât orice altă clasă conducătoare începând, să zicem, cu