Din America ne-au venit până acum o mulţime de noutăţi. Dintre acestea cea mai surprinzătoare, un lucru absolut fără precedent, este o masă de săraci lipsiţi de orice demnitate. Ei nu se iubesc unul pe altul pentru că nu se iubesc pe ei înşişi. Odată înţeles acest lucru, comportamentul respingător al soldaţilor americani în închisorile germane încetează să mai fie un mister.

Howard W. Campbell, jr. comentă acum uniforma soldaţilor americani în cel de-al doilea război mondial:

În decursul istoriei absolut toate armatele, indiferent dacă au fost sau nu prospere, au încercat să-şi echipeze până şi pe cei mai de rând soldaţi în aşa fel încât să apară în ochii lor şi ai celorlalţi într-o postură impozantă de experţi stilaţi în ale băuturii, în arta amorului, în jafuri şi omoruri fulgerătoare. Cu toate acestea, armata americană îşi trimite ostaşii să lupte şi să moară îmbrăcaţi într-o variantă uşor modificată a unui costum de toate zilele, croit în mod evident pentru altcineva, nişte haine sterilizate, dar necălcate, primite de pomană de la nişte filantropi, care, ţinându-se de nas, distribuie îmbrăcăminte beţivilor din mahalale.

Când un ofiţer spilcuit se adresează unui asemenea vagabond ponosit îi vorbeşte pe un ton aspru, dojenitor, cum e firesc să vorbească un ofiţer. Numai că dispreţul ofiţerului nu este, ca în alte armate, un gest de afectare paternă. Este o veritabilă expresie a urii faţă de săraci, care în afară de ei înşişi nu au pe cine să învinovăţească pentru nenorocirea lor.

Orice comandant de închisoare care are de-a face pentru prima oară cu soldaţii americani trebuie avertizat: Să nu se aştepte la dragoste frăţească, nici măcar între fraţi; nu va exista nici un fel de solidaritate între indivizi. Fiecare se va comporta ca un copil îmbufnat, care adesea îşi va dori moartea.

Campbell dădea în continuare amănunte din practica nemţilor cu soldaţii americani luaţi prizonieri. Dintre toţi prizonierii de război, spunea Campbell, soldaţii americani erau cei care se autocompătimeau cel mai mult, se ajutau cel mai puţin între ei şi erau cei mai murdari. Se dovedeau incapabili să organizeze ei singuri o acţiune concertată. Dispreţuiau orice conducător ales din rândurile lor, refuzau să-1 urmeze sau să-i dea ascultare pe motiv că el nu e cu nimic mai presus decât ei şi că ar face mai bine să nu-şi mai dea atâta importanţă.

Şi aşa mai departe. Billy Pilgrim adormi din nou şi se trezi văduv, în casa lui pustie din Uium. Fiica lui, Barbara, îi reproşa că trimitea ziarelor scrisori ridicole.

- Ai auzit ce-am spus? îl întrebă Barbara. Era din nou 1968.

- Bineînţeles. Moţăise până atunci.

- Dacă ai de gând să te comporţi ca un copil, poate că vom fi şi noi nevoiţi să te tratăm ca pe-un copil.

- Nu vine aşa ceva la rând, preciza Billy.

- Vedem noi ce vine la rând. Barbara, un munte de femeie, îşi cuprinse braţele cu amîn-două mâinile. Aici e groaznic de frig. Merge căldura?

- Căldura?

- Cuptorul - cazanul ăla de la subsol, instalaţia pentru aerul fierbinte care iese prin orificiile astea. Nu cred că funcţionează.

- Poate că nu.

- Nu ţi-e frig ?

- N-am observat.

- Doamne Sfinte, chiar că eşti ca un copil. Dacă te lăsăm singur aici, o să mori de frig, o să mori de foame.

Şi aşa mai departe. Avea o adevărată plăcere să-i răpească în numele dragostei şi ultima fă-rîmă de demnitate.

Barbara chemă un instalator, apoi îl sili pe Billy să se bage în pat, îl obligă să promită că va sta sub pătura electrică până când se va da drumul la căldură. Fixă dispozitivul de reglare a temperaturii păturii la ultimul semn şi, drept urmare, foarte curând patul lui Billy se încinse ca un cuptor de copt pâine.

După ce Barbara plecă trântind uşa, Billy o porni din nou în timp spre grădina zoologică de pe Tralfamadore. Tocmai i se adusese de pe Pământ o pereche. Aceasta era Montana Wildhack, stea de cinema.

Montana se mai afla încă sub efectul puternic al sedativelor. Nişte tralfamadorieni cu măşti de gaze o aduseră înăuntru, o aşezară pe canapeaua galbenă a lui Billy şi se retraseră prin camera de depresurizare. Mulţimea imensă de afară era încântată. Se doborâseră toate recordurile privind numărul de vizitatori. Toţi doreau să vadă cum se împerechează pământenii.

Bineînţeles, Montana era goală, la fel ca şi Billy. Întâmplător Billy se putea mândri cu un penis ieşit cu totul din comun. Te miri cui i-e dat să aibă aşa ceva.

La un moment dat ea îşi flutură agitată pleoapele. Genele erau ca nişte bice care loveau în neştire.

- Unde sunt? întrebă ea.

- Totul e-n regulă, o linişti Billy cu blândeţe. Te rog, nu te teme.

Montana îşi pierduse cunoştinţa încă de la începutul călătoriei prin Cosmos. Tralfamado-rienii nu îi vorbiseră şi nici nu i se arătaseră. Ultimul lucru de care îşi mai aducea aminte era că făcea plajă la marginea unei piscine în Palm Springs, California. Montana avea doar douăzeci de ani. În jurul gâtului purta un lanţ de argint de care-i atârna, între sâni, un medalion în formă de inimă.

Îşi întoarse capul şi dădu cu ochii de mulţimea uriaşă de tralfamadorieni aflaţi de cealaltă parte a pereţilor domului. Ei o aplaudau deschizându-şi şi închizându-şi rapid pumnii mici, verzi.

Montana se porni să ţipe ca din gură de şarpe.

Toţi pumnii mici şi verzi se închiseră brusc, căci groaza Montanei era ceva foarte neplăcut la vedere. Paznicul-şef al grădinii zoologice ordonă unui macaragiu care se afla prin preajmă să lase peste dom o acoperitoare albastră, simulând astfel căderea nopţii pe Pământ. Noaptea adevărată venea peste grădina zoologică doar pentru o oră la fiecare şaizeci şi două de ore pământeşti.

Billy aprinse un lampadar. Venind de la o singură sursă, lumina scotea puternic în relief detaliile baroce ale trupului Montanei. Billy îşi aminti de fantastică arhitectură a Dresdei înainte de bombardament.

Cu timpul, Montana ajunse să-1 iubească şi să se bizuie pe Billy Pilgrim. El nu îndrăzni să se atingă de ea până când ea nu-şi exprimă clar dorinţa. După ce se scurse aproximativ o săptămână măsurată în ore pământeşti de când se afla pe Tralfamadore, Montana, cu glas timid,