îl rugă pe Billy să se culce cu ea. Ceea ce Billy făcu. A fost divin. Şi Billy călători din nou în timp de la acel pat dumnezeiesc la un alt pat din 1968. Era patul lui din Uium şi pătura electrică se încinsese la maximum. El era leoarcă de sudoare. Îşi aminti vag că fiica lui îl pusese în pat şi îi spusese să nu se mişte de-acolo până nu se repară instalaţia de încălzire.

Cineva ciocănea la uşă.

- Cine-i ? întrebă Billy.

- Instalatorul.

- Ce-i?

- Am terminat. Acuşi o să se simtă căldura.

- Bine.

- Un şobolan a ros un fir de la termostat.

- Fir-ar să fie!

Billy adulmecă aerul din jur. Patul fierbinte mirosea ca o pivniţă plină de ciuperci. De vină era visul cu Montana Wildhack.

A doua zi dimineaţa, după visul cu Montana, Billy luă hotărârea să se întoarcă la biroul lui din marele complex comercial. Ca de obicei, afacerile mergeau strună. Asistenţii lui se descurcau onorabil. Rămaseră cu toţii surprinşi să-1 vadă. Fiica lui le spusese că s-ar putea ca Billy să nu-şi mai exercite niciodată meseria.

Dar Billy intră sprinten în cabinetul de consultaţii şi ceru să-i fie trimis primul pacient. Aşadar, îi trimiseră pe cineva - un băiat de doisprezece ani însoţit de mama lui, văduvă. Nu erau de prin partea locului, se mutaseră de curând în oraş. Billy îi întrebă câte ceva despre ei, află că tatăl băiatului murise în Vietnam - în celebra bătălie de cinci zile pentru dealul 875 de lângă Dakto. Aşa merg lucrurile.

În timp ce îl examina la ochi, Billy îi povesti, printre altele, băiatului despre aventurile lui pe Tralfamadore, îl asigură pe orfan că tatăl lui mai trăieşte încă în nişte momente pe care băiatul le va putea vedea de nenumărate ori.

- Nu-i aşa că-i o mângâiere ? întrebă Billy. Şi cam pe-aici pe undeva, mama băiatului ieşi din cabinet şi îi spuse secretarei că în mod cert Billy îşi pierduse minţile. Billy fu dus acasă. Fiica lui îl întrebă din nou:

- Tată, tată, tată - ce-o să ne facem noi cu tine?

Şase

Ascultaţi:

Billy Pilgrim spune că a plecat la Dresda, în Germania, chiar în ziua de după noaptea petrecută în spitalul din sectorul britanic, aflat în centrul lagărului de exterminare pentru prizonieri ruşi. Billy se sculă în zorii acelei zile de ianuarie. Micul spital improvizat nu avea nici un fel de ferestre, iar luminările spectrale se consumaseră de mult. Aşadar, singura lumină care se vedea pătrundea prin găurile de cuie din pereţi şi pe lângă dreptunghiul uşii prost fixate. Mărunţelul Paul Lazzaro, cu braţul rupt, sforăia pe un pat. Edgar Derby, profesorul de liceu care până la urmă va muri împuşcat, sforăia pe un alt pat.

Billy se ridică în capul oaselor. Habar n-avea în ce an era sau pe ce planetă se găsea. Indiferent însă de numele planetei, se simţea un frig straşnic. Dar nu frigul îl trezise pe Billy, ci un fel de magnetism animal care îl făcea să tremure şi să simtă furnicături în tot corpul. Avea şi o febră musculară de parcă ar fi făcut antrenamente toată noaptea.

Magnetismul venea de undeva din spatele lui. Dacă ar fi trebuit să ghicească sursa, Billy ar fi zis că pe perete atârna cu capul în jos un liliac vampir.

Înainte de-a se întoarce să vadă despre ce era vorba, Billy se trase spre capătul patului. N-avea chef că animalul să-i cadă drept în faţă şi, cine ştie, să-i scoată ochii cu ghearele sau să-i înhaţe nasul lui mare. De-abia acum îşi întoarse capul. Sursa magnetismului semăna într-adevăr cu un liliac. Era haina de impresar a lui Billy cu gulerul ei de blană. Stătea atârnată de un cui.

Billy se trase din nou cu spatele spre ea, aruncându-i priviri peste umăr, simţind cum creşte magnetismul. Apoi se întoarse cu faţa spre ea ridicându-se în patru labe pe pat şi îndrăzni s-o pipăie de sus până jos. Căuta sursa exactă a radiaţiilor.

Dădu în sfârşit de două surse mici, două protuberanţe ascunse în căptuşeală, la doi centimetri una de cealaltă. Una era ca un bob de mazăre. Cealaltă avea forma unei potcoave micuţe. Billy primi un mesaj prin intermediul radiaţiilor. I se spunea să nu încerce să afle ce reprezintă acele protuberanţe. Era sfătuit să se mulţumească cu a şti că ele pot săvârşi adevărate minuni, cu condiţia să nu stăruie să le afle natura. Billy Pilgrim n-avea nimic împotrivă. Era recunoscător. Era fericit.

Billy mai trase un pui de somn şi se trezi tot în spitalul din lagăr. Soarele era în înaltul cerului. De afară se auzeau ca de pe Golgota tot felul de sunete făcute de nişte oameni vânjoşi, care săpau în pământul tare ca piatra găuri în care să înfigă bârne înalte. Englezii ridicau o nouă latrină. Îşi abandonaseră vechea latrină -precum şi teatrul, locul unde se ţinuse banchetul, lăsându-le americanilor.

Prin spital trecură clătinându-se şase englezi cu o masă de biliard pe care era un vraf de saltele. Le mutau în dormitorul rezervat personalului sanitar. În urma lor venea alt englez, care îşi trăgea după el salteaua şi căra o ţintă pentru jocul cu săgeţi.

Omul cu ţinta era Naşa, zâna în albastru, care îl lovise pe mărunţelul Paul Lazzaro. El se opri lângă patul lui Lazzaro şi îl întrebă pe Lazzaro cum se mai simte.

Lazzaro îl ameninţă că după război o să tocmească pe cineva să-1 omoare.

- Chiar aşa?

- Ai făcut o mare greşeală, continuă Lazzaro. Când cineva îndrăzneşte să se atingă de mine, e mai bine să mă omoare, că dacă nu, am eu grijă să moară el.

Zâna albastră mai ştia şi ea câte ceva în privinţa asta. Îi adresă lui Lazzaro un zâmbet grijuliu.

- Mai e destul timp să te omor eu pe tine, zise ea, dacă reuşeşti să mă convingi că e lucrul cel mai cuminte.

- Du-te-n pizda mă-tii!

- De-acolo vin! răspunse Naşa zâna.

Naşa zâna îşi văzu mai departe de drum, cu un aer amuzat, de superioritate. După plecarea ei, Lazzaro se jură în faţa lui Billy şi a sărmanului Edgar Derby că o să se răzbune el şi că dulce