- E lucrul cel mai dulce de pe pământ, preciza Lazzaro. Să-ndrăznească să mă calce pe coadă careva, zise el, şi pe crucea mea că-şi va blestema ziua când 1-a făcut mă-sa. Eu mă sparg de râs. Mă doare-n cot dacă-i vorba de vreun gagiu sau de vreo gagică. Preşedintele Statelor Unite să fie, şi tot îi vin de petrecanie. Să mă fi văzut ce i-am făcut o dată unui câine!

- Unui câine ? se miră Billy.

- Potaia afurisită s-a repezit şi m-a muşcat. Atunci am luat o bucată de carne şi am scos arcul dintr-un deşteptător. Am tăiat arcul în bucăţele mici. Am ascuţit bucăţelele la capete. Aveau un tăiş ca lamele de ras. Le-am înfipt adânc în carne. Şi am trecut pe lângă locul unde era legat câinele. Javră, iar să mă-nhaţe. Eu i-am zis: „Vino-ncoa', cuţu, cuţu - hai să ne împrietenim. Să nu mai fim duşmani. Mie mi-a trecut supărarea". Şi el m-a crezut.

- Chiar te-a crezut?

- I-am aruncat carnea. S-a repezit şi-a înfulecat-o dintr-o înghiţitură. Am aşteptat cam vreo zece minute. Acum ochii lui Lazzaro începură să strălucească. Şi n-am stat mult, că a şi început să-i năvălească sângele pe gură. Javra a început să urle şi să se tăvălească de parcă cuţitele ar fi fost înfipte pe dinafară, nu pe dinăuntru. După aia a încercat să se sfâşie cu dinţii ca să-şi tragă afară măruntaiele. M-a apucat râsul şi i-am zis: „Bine faci. Sfîrtecă-ţi maţele, băiatu'. Dacă vrei să ştii, eu ţi-am băgat toate cuţitele astea".

Aşa merg lucrurile.

- Dacă te întreabă vreodată cineva care-i treaba cea mai plăcută în viaţă... spuse Lazzaro, să ştii că-i răzbunarea.

Mai târziu, când Dresda a fost distrusă, cu totul întâmplător Lazzaro n-a jubilat. N-avea nimic cu nemţii, a declarat el. Şi a mai declarat că lui îi plăcea să-şi lichideze duşmanii pe rând, unul câte unul. Se mândrea cu faptul că nu se atinsese în viaţa lui de cineva care-şi vedea de treabă.

- Nimeni n-a-ncasat-o de la Lazzaro, se lăuda el, dacă nu şi-a căutat-o singur cu lumânarea.

Sărmanul Edgar Derby, profesorul de liceu, intră şi el în conversaţie. II întrebă pe Lazzaro dacă avea de gând să-i dea şi zânei albastre să mănânce friptură cu arcuri de ceas.

- Pe dracu'! exclamă Lazzaro.

- E de două ori cât tine, spuse Derby, care, evident, avea şi el o statură destul de impunătoare.

- Mărimea nu face două parale.

- Ai de gând să-1 împuşti?

- O să pun pe alţii să-1 împuşte, preciza Lazzaro. După război o să se ducă acasă. O s-o facă pe eroul. Toate gagicile o să fie grămadă pe el. O să se aşeze şi el la casa lui. O să mai treacă nişte ani. Şi atunci, într-o bună zi, cineva o să-i bată la uşă. El o să deschidă uşa şi-o să dea cu ochii de-un necunoscut. Necunoscutul o să-1 întrebe dacă el e cutare şi cutare. Când o să spună că da, necunoscutul o să-i zică: „M-a trimis Paul Lazzaro". Şi o să-şi scoată revolverul şi o să-1 împuşte drept în sulă. Necunoscutul o să-1 mai lase câteva secunde să se gândească cine e Paul Lazzaro şi cum va fi viaţa de-aci înainte fără preţiosul mădular. După care o să-i tragă un glonţ în burtă şi-o să se care. Aşa merg lucrurile.

Lazzaro zicea că poate tocmi nişte indivizi care, pentru o mie de dolari plus cheltuielile de deplasare, sunt în stare să lichideze pe oricine, oriunde s-ar afla. Avea în cap o întreagă listă, spunea el.

Derby îl întrebă cine erau cei de pe listă şi el îi răspunse:

- Mai bine vezi să nu nimereşti şi tu printre ei. Să nu mă calci pe coadă, asta-i tot. Urmă un moment de tăcere, apoi Lazzaro adăugă: Şi să-mi laşi în pace prietenii.

- Ai şi prieteni? dori să afle Derby.

- Din război? întrebă Lazzaro. Îhî - am avut un prieten în război. A murit.

Aşa merg lucrurile.

- Păcat. Ochii lui Lazzaro sclipiră din nou.

- Mda. M-am împrietenit cu el în vagonul de marfă. Îl chema Roland Weary. A murit în braţele mele.

Apoi, arătând cu mâna sănătoasă spre Billy, adăugă: - A murit din cauza imbecilului ăsta. Şi i-am promis că după război o să găsesc eu pe cineva să-1 împuşte pe idiot.

Gestul cu mâna anulase tot ce-ar fi intenţionat să spună Billy Pilgrim.

- Nu pune la inimă, băiete, îl îmbărbăta Lazzaro. Bucură-te de viaţă cât mai ai timp. Poate vreo cinci, zece, cincisprezece sau douăzeci de ani n-o să se întâmple nimic. Da' să-ţi spună el, tata, ceva: de câte ori o să sune soneria, să trimiţi pe altcineva să deschidă uşa.

Billy Pilgrim susţine acum că, într-adevăr, ăsta-i va fi sfârşitul. Călătorind în timp, îşi văzuse de multe ori propria moarte şi înregistrase pe bandă de magnetofon toate amănuntele. Banda este închisă împreună cu alte lucruri de preţ în seiful său personal de la Banca Naţională de Comerţ din Uium, susţine el.

Eu, Billy Pilgrim, se spune la începutul benzii, voi muri, am murit şi întotdeauna voi muri la 13 februarie 1976.

În ziua morţii sale, spune Billy, se va afla la Chicago, pentru a vorbi unei mulţimi imense despre farfuriile zburătoare şi despre adevărata natură a timpului. Locuieşte tot în Uium. Ca să ajungă la Chicago, se văzuse nevoit să treacă trei frontiere. Statele Unite ale Americii fuseseră balcanizate, divizate în douăzeci de naţiuni mici, pentru că niciodată să nu mai constituie un pericol pentru pacea lumii. Deasupra oraşului Chicago, chinezii înfuriaţi lansaseră o bombă cu hidrogen. Aşa merg lucrurile. Acum totul aici e nou-nouţ.

Billy se adresează unui numeros auditoriu pe un teren de baseball acoperit de un dom geodezic. Drapelul ţării se află în spatele lui. Pe drapel se vede un taur pe o întindere verde. Billy prezice că propria sa moarte vă avea loc peste cel mult o oră. Râde şi invită şi mulţimea să râdă cu el.

- Trebuia de mult să fiu mort, afirmă el. Cu mulţi ani în urmă, continuă, o anumită persoană a făgăduit că va pune pe cineva să mă omoare. Persoana aceea e acum