în vârstă şi locuieşte nu departe de-aici. E la curent cu toată publicitatea care s-a făcut în legătură cu sosirea mea în frumosul dumneavoastră oraş. E dement. În seara aceasta îşi va ţine făgăduiala.

Izbucnesc proteste din partea ascultătorilor. Billy Pilgrim îi dojeneşte.

- Dacă protestaţi, dacă credeţi că moartea e ceva atât de îngrozitor, înseamnă că n-aţi înţeles nici o vorbă din tot ce v-am spus. Şi aici îşi încheie cuvântarea, aşa cum îşi încheie toate cuvântările, cu cuvintele : Adio, bun-găsit! Adio, bun-găsit!

Când părăseşte scena, în jurul lui se formează un cerc de poliţişti. Poliţiştii îl apără ca să nu fie strivit de imensa lui popularitate. Din 1945 nu s-au mai făcut ameninţări la adresa vieţii lui. Poliţiştii îi acordă voluntar protecţie. Doresc cu ardoare să stea toată seara cerc în jurul lui, cu armele pregătite.

- Nu, nu-i nevoie, le spune el liniştit. E timpul să vă duceţi acasă la neveste şi la copii, iar pentru mine e timpul să mă cufund puţin în somnul morţii - după care să trăiesc din nou.

Exact în acest moment fruntea lui Billy apare în vizorul unei arme puternice cu laser. Arma se îndreaptă spre el din umbra lojei rezervate presei. În clipa următoare Billy Pilgrim e mort.

Aşa merg lucrurile.

Aşadar, Billy are prilejul să vadă pentru un timp cum arată moartea. E doar o lumină violetă şi un zumzet. Nu se mai află acolo nimeni altcineva. Nici măcar Billy Pilgrim.

Apoi Billy se întoarce din nou la viaţă, ajun-gînd înapoi la o oră după ce Lazzaro îl ameninţase cu moartea, în 1945. I se spune să se dea jos din pat şi să se îmbrace că nu mai are nimic. El, Lazzaro şi bietul Edgar Derby trebuie să se ducă în sala de teatru unde sunt şi ceilalţi americani. Acolo îşi vor desemna un şef din rândurile lor, prin vot secret, în cadrul unui scrutin liber.

Billy, Lazzaro şi bietul Edgar Derby tocmai traversau curtea lagărului îndreptându-se spre teatru. Billy îşi ducea paltonaşul de parcă ar fi fost un manşon de damă. II ţinea înfăşurat strâns în jurul mâinilor. El era clovnul principal într-un travesti al celebrei picturi în ulei intitulate Spiritul anilor '76.

Edgar Derby compunea în minte scrisori în care îi scria soţiei sale că era bine, sănătos, că ea n-avea de ce să-şi facă griji, că războiul era pe sfârşite, că în curând se va întoarce şi el acasă.

Lazzaro vorbea cu el însuşi despre cei pe care îi va lichida după război, despre loviturile nemaipomenite pe care le va da, despre femeile pe care le va fute, cu sau fără voia lor. Dacă ar fi fost câine vagabond într-un oraş, cu siguranţă că l-ar fi împuşcat vreun poliţist şi i-ar fi trimis capul la un laborator să vadă dacă nu cumva a fost turbat.

Aşa merg lucrurile.

Chiar în apropierea teatrului dădură cu ochii de un englez care săpa cu călcâiul cizmei un şănţuleţ în pământ. Marca hotarul dintre americani şi englezi. Billy, Lazzaro şi Derby nu aveau de ce să întrebe ce însemna acea linie. Era un simbol cunoscut încă din copilărie.

Teatrul era pardosit cu trupurile americanilor, care se cuibăriseră unii într-alţii ca nişte linguri. Majoritatea americanilor fie că dormeau, fie că erau cuprinşi de toropeală. Le dârdâiau până şi maţele goale.

- Închide naibii uşa aia, strigă cineva la Billy. Te-ai născut în staul?

Billy o închise, îşi scoase o mână din manşon şi atinse o sobă. Era rece ca gheaţa. Decorul pentru Cenuşăreasa rămăsese tot acolo. Draperiile azurii atârnau de arcadele vopsite în roz ţipător. Tot acolo erau şi tronurile aurii şi falsul orologiu ale cărui arătătoare erau fixate la miezul nopţii. Condurii Cenuşăresei, de fapt nişte cizme de pilot vopsite argintiu, zăceau răsturnaţi unul lângă celălalt sub un tron auriu.

Billy, sărmanul Edgar Derby şi Lazzaro se aflaseră în spital când britanicii împărţiseră pături şi saltele, aşa că ei n-aveau de nici unele. Trebuiau să improvizeze ceva. Singurul spaţiu disponibil era pe scenă. Prin urmare, se urcară toţi trei acolo, smulseră draperiile azurii şi înjghebară nişte culcuşuri.

Chircit în cuibul său azuriu, Billy se trezi holbându-se sub un tron, la încălţările de argint ale Cenuşăresei şi în clipa aceea îşi aminti că pantofii lui erau ferfeniţă şi că avea nevoie de nişte bocanci. N-avea nici un chef să-şi părăsească cuibul, dar cu un efort o porni în patru labe, se aşeză jos şi probă bocancii.

Îi veneau perfect. Billy Pilgrim era Cenuşăreasa şi Cenuşăreasa era Billy Pilgrim.

La un moment dat, şeful englezilor ţinu parcă o predică despre igiena personală şi apoi urmă un scrutin liber. Cel puţin jumătate din americani rămaseră moţăind. Englezul se urcase pe scenă şi ciocănea cu un băţ ţanţoş pe braţul unuia din tronuri strigând:

- Băieţi, băieţi, băieţi - puţină atenţie, vă rog.

Şi aşa mai departe.

Iată ce zicea englezul despre supravieţuire: „Dacă nu te mai interesează cum arăţi, înseamnă că sfârşitul ţi-e aproape".

Le povesti că văzuse câţiva oameni murind în felul următor:

- Au încetat să mai stea drept, apoi au încetat să se mai bărbierească sau să se mai spele, apoi au încetat să se mai coboare din pat, au încetat să mai vorbească şi apoi au murit. Un singur lucru se poate spune în favoarea acestei metode: este în mod evident un mod foarte uşor de a-ţi da duhul fără nici o durere.

Aşa merg lucrurile.

Englezul mai adăugă că, atunci când fusese luat prizonier, făcuse în sinea lui următorul legământ: să se spele pe dinţi de două ori pe zi, să se bărbierească o dată pe zi, să se spele pe faţă şi pe mâini înainte de fiecare masă şi după ce merge la latrină, să-şi lustruiască pantofii o dată pe zi, să facă gimnastică cel puţin o jumătate de oră în fiecare dimineaţă şi apoi să-şi uşureze intestinele, să se uite des în oglindă şi să-şi evalueze sincer aspectul, în special în ceea ce priveşte ţinuta.

Billy Pilgrim auzea toate acestea în timp ce stă culcat în cuibul său. El nu-i vedea englezului faţa, doar gleznele.

- Vă invidiez, băieţi, zise englezul. Cineva pufni în râs. Billy se întreba care să fi fost poanta.

-